Călătorie într-un picior (Herta Muller)

Un drum sinuos, cu oameni pe care îi întâlnește întâmplător și care-i devin destin. Irene îl întâlnește pe Franz, apoi pe Stefan, apoi pe Thomas. Cei trei îi devin prilej de conversație acută, deși doar pe primul îl iubește total. Viața ei se construiește din gânduri subtile, din coincidențe emoționale pe care nu și le justifică, din gesturi deloc comune, însușite natural (ca gestul simplu al ridicării unei frunze în mână, deodată simțită goală, absentă). Ochii ei descriu intim, în detalii lucide, lumea pe care și-o trăiește observând și iubind. O carte în imagini, deși fără poze, cu fir epic minimalizat, dar care descrie, amplu și dur, un destin singular:

• Cum ar putea fi dragostea punctuală?
• Pe Irene o cuprinse dorul. Care nu era dor. Era o stare a lucrurilor inanimate.
• Mă duc să mă spăl, e mai bine decât să plâng. Încă mai am pe mine ziua de ieri.
• – Te pierd din ochi, spuse Franz. Iar Irene: -…mă pierzi din minte.
• Dacă ați ști cum arată totul în spatele ochilor mei.
• Mă machiez pentru că mai demult voiam să fiu frumoasă. Și-așa a rămas. Chestia cu machiatul.
• O persoană străină care se strecurase în figura ei.
• Să imiți era mai greu decât să inventezi.
• Apoi sfeșnice din sticlă de toate culorile. De fiecare din ele atârna câte o picătură. Care nu mai cădea odată. Se prelinsese și era dureros de frumoasă. Era ca atunci când nu mai poți plânge.
• A pus mâna pe trunchiul copacului. Distanța dintre degetul mare și arătător era atât de mare pe scoarța copacului, încât părea că femeia ținea mereu această distanță în mână. Chiar și când își strângea degetele.
• Pleoapele i se lungiseră. Cât să-i ajungă pentru toată camera. Se-nchiseră încet. Transformate în fâșii de umbre, ca niște jaluzele.
• Frunzele copacilor erau reversul frunzelor. Copacii erau reversul copacilor. Tot orașul era reversul orașului.
• Când aveam zece ani, mă întrebam deseori cum faci să treacă timpul până ajungi să împlinești douăzeci de ani.
• Uneori încerc să mă gândesc la câte un om și nu reușesc.
• Trebuie să placi un bărbat ca să-i iei un fir de păr de pe gură, se gândi Irene. Trebuie să te fi gândit deseori la el și trebuie să fi trecut ceva vreme.
• Când orașul năpădea gândurile Irenei, când gândurile Irenei năpădeau orașul.
• Toți știu că trebuie să-ți iei adio. Nimeni, însă, de ce.
• Pe stradă, simțindu-și brusc mâna goală, Irene ridicase o frunză de castan de pe jos.
• Toate relațiile mele sunt la fel, spuse el. La început sunt dependent. Mai târziu este pe dos. Întotdeauna eu am puterea. Și nu o vreau. Iar când o am, dispun pentru doi. Iar celălalt se supune. El simte pentru amândoi.
• Am trăit atâta vreme împotriva mea, spuse Thomas, încât n-a mai ieșit nimic din mine.
• Există oameni dinspre care te ajunge în același timp și răul, și binele, spuse Thomas. Sunt îngeri tulburi, la care binele este atât de necruțător, iar răul, atât de neajutorat, încât nu ai cum să le faci față. Trebuie să schimbi strada când vezi un înger tulbure.
• Mi-e dor. Mi-e dor aproape fizic de tine.
• Pașii lor sunt nesiguri, de parcă și-ar sprijini picioarele de cer.
• Irene stătea la fereastră. Voia să vadă norii și propria-i teamă. Și teama ei pe norii de-afară.
• E ciudat că tu, atunci când vezi Frunze, te gândești la morminte.
• Îi făcuse rău că fusese frumos. Că fusese frumos și că la asta se rezumase totul.
• Unul este orașul în care mergi pentru prima oară, altul este cel pe care îl părăsești fără intenția de a te mai întoarce vreodată.
• Imaginează-ți, toată lumea a plecat, spuse Irene. Un bărbat stă singur într-o crâșmă goală și mimează un sărut.
• Pentru că trotuarul era gol, atât de gol încât Irene simțea vântul pe picioarele ei.
• Poți să-ți imaginezi să trăiești fără un proiect?
• Nu-mi stă în putință eradicarea nefericirii. Pot doar s-o distribui, spuse Thomas.
• Te doare când zilnic nu poți vedea motivele.
• Uneori s-ar putea spune că nu avem minte. Și nici nu avem nevoie de minte. Doar de forță vitală ca să trăim. Știi unde observi asta cel mai bine? Pe străzi vântoase, peroane neacoperite și poduri. Acolo oamenii se mișcă atât de dezinhibat și ușor încât aproape că ating cerul.
• Uneori mă confund cu oameni care merg în altă direcție.
• Probez o cămașă numai ca să-i rup nasturele ăla slăbit.
• Irene observa atunci că oamenii care-i erau aproape duceau în spate orașul în care trăiau.
• În acele momente Irene știa că viața ei se coagulase în observații. Observațiile o făceau incapabilă să acționeze.
• Irene nu trăia în lucruri, ci în urmările lor.
• Dorul tău este ca al copiilor. Dorințe care nu știu ce-i cu ele.
• În fiecare dimineață mă trezesc având siguranța că fac ceva greșit. Dacă n-aș avea această siguranță, aș rămâne întinsă în pat, aș sta cu ochii în tavan și aș aștepta. Dacă dimineața ar fi un dialog, o portocală sau un ziar, aș putea-o folosi.
• Privirea ei era atât de dură încât îi chinuia propriul chip.
Advertisement