Să mă schimb. Bucată după bucată, să mă șterg din mine, parazit îngropat în gânduri năuce, dar ambalate în speranță puerilă, pentru că văd… Colț după colț, să adun păianjenii grași împânzind emoțiile cu praf și ecouri duhnind a iubiri adormite. 
Să sting focuri crescute din lacrimi inflamabile și să uit… cum din mine crește un mormânt cu miros de piatră veche și cu litere încriptate direct în permeabilul sufletului.
Să mă schimb? Să alin zgârieturile roșii cu vorbe, ciudate vorbe încă neștiute, dar căutate cu atâta sârg, din nerăbdare, din neputință, din întrebarea cu răspuns atașat, ignorat sistematic până s-au cerut ochii deschiși, pentru a nu știu câta oară.
Să mă schimb, da! Să-mi pun așternuturi noi, proaspete, cu miros necunoscut, dar frumos, ca un zâmbet nou după o zi proastă. Și să știu… Că, dacă mă opresc din mers, drumul mă duce mai departe.
Chgabriela's Blog 