My name is Khan

Nu-i plac îmbrățișările. Dacă le cauți cu insistență, le acceptă, simțind însă cum fiecare atingere îi îngustează spațiul personal și îi invadează emoțiile deja exacerbate. Când plângi însă, te bate pe umeri și îți strânge capul între mâini, stângaci, dar cald.

Nu înțelege zgomotele puternice. Cu fiecare sunet, se retrage în sine, protejându-și urechile cu degetele strânse, imobilizat neputincios de stridența unei vieți pe care încearcă să se plieze natural, dar care nu știe să-l accepte.

Culoarea galbenă îl oripilează. Fie că este vorba despre o trecere de pietoni marcată luminos în dungi egale, fie despre haina Mandirei, pe care o iubește.

Noutatea îl agită și îl inhibă. Fiecare drum nou pare mai ușor privit prin camera de filmat, ecran prin care vede viața „ca la TV”, ceea ce atenuează mult din șocul incomod al noutății.

Nu poate înțelege minciuna și nici motivul pentru care un om spune altceva decât gândește. Fără diplomație, fără umbre, întotdeauna spune ce crede, ce simte, ca un copil încă „neajutat” de codul celor ce „se pot spune și ce nu” în lume.

El este Khan. Își spune numele în mod repetat, cu fiecare încercare fiind parcă mai sigur de identitatea lui. Un autist cu o inteligență uimitoare, deseori izolat de neputința bolii sale: Asperger.

Pentru el nu există decât „oameni buni” și „oameni răi” iar scopul lui e numai unul: să-și construiască o viață fericită, o ipoteză care pentru alții rămâne confuză, cufundată într-un vis niciodată palpabil, de teamă… El însă reușește, iubind.

Despărțit deodată de tot ce are, din cauza originii sale „religioase” (musulman), ca urmare a evenimentelor din 11 septembrie, Khan își recuperează visul treptat, chinuitor, ceea ce însă nu-l determină să renunțe. Pentru că pe lângă mintea lui genială, Khan e un exemplu de forță sufletească. Și de asta se convinge o lume:

„My name și Khan, and I’m not a terrorist!”

Advertisement