Vinerea cu lună albastră



Cât îmi plac oamenii câteodată! Mi se înghesuie în suflet, în îmbrățișare și pupicii infiniți pe obraji.

Seară de chitară cu prieteni și necunoscuți recunoscuți în melodie. Cornulețele se plimbă egal din mână-n mână, fără discriminare, și vocile curg. Și mi-e bine sub clar de lună, fals albastră, dar plină, și nu vreau decât să cânt și să îmbrățișez. Și să pasez mingi din staniol în drumul spre casă, râzând.

Mai vreau!

„Umbra vântului” (Carlos Ruiz Zafon)



Din când în când mă  mai descoperă  câte o carte…  Își face loc pe etajeră și mă așteaptă, neplanificat, să facem cunoștință. Recunoscătoare întâmplării, o deschid și încep să ne citim: eu pe ea, strivind rânduri cu poftă, ea pe mine, pentru că eu eram de mult timp ascunsă-n litere, în spatele unor nume pe care nu le recunosc, a unor oameni pe care nu-i știu, dar pe care îi înțeleg.

„Umbra vântului” este o joacă de oameni mari, o „De-a v-ați ascunselea” maturizată prin detalii și indicii, raționalizări și trăiri exacerbate. Din „Cimitirul cărților uitate” Daniel alege să-și ducă viața la „Umbra vântului”, pentru că nu mai există scăpare din momentul în care decide să citească. O noapte de lectură îi schimbă definitiv drumul: intrigi, mister, deducție și imposibil, tomul ales transformă secolul al XX-lea într-o poveste nouă, cu ierarhii bine puse la punct în diferențiere. Oamenii puternici domină, victimele ascultă sau se revoltă fără noimă în spatele puterii. O carte într-o carte își spune cuvântul ferm, cu pasiune și inițiativă, astfel încât Daniel își transformă viața într-o eternă căutare: a autorului volumului, dar și a propriei persoane. Cuvintele cărții îl urmăresc până la confundare, oamenii pe care îi întâlnește îl marchează definitiv iar iubirea îl ajută să se descopere. Un destin tulbure, o carte demnă, pe scurt:Read More »

Câteodată



Că ești!
Din când în când mai mult,
„Aproape” câteodată,
În stare…oarecum.
Că-i bine, zic!

Păcat că-mi ești departe…

Că spui!
Adeseori cuvinte,
Tăcere câteodată,
Nimicuri…uneori.
Că-i bine, zic!

Păcat că-mi spui departe…

Că vii!
Din pas în pas cu totul,
Alene câteodată,
Plecând… adeseori.
Că-i bine, zic!

Păcat că-mi vii departe…

Că vrei!
De multe ori aproape,
Din mine câteodată,
Credibil… rareori,
Că-i bine, zic!

Păcat că-mi vrei departe…

Londra la pas


Londra e o întâmplare niciodată nefericită, un amalgam de trăiri închise-n piatră veche și lumini de seară, un dor uitat în cer roșu, stingând zile. În plimbare, fiecare stradă are vocea ei; zgomotoasă, stridentă și grăbită, Oxford Street invită la diversitate, la bruiaj de oameni atât de diferiți încât ți se blochează în privire, curios. Dacă te îndepărtezi, însă, te regăsești cântând o liniște caldă, calmă, în pași mărunți și relaxați, ca noile străzi, inundate de lumină ploioasă, de vechile clădiri, dormind în tăcere. Diferit în forme, diferit în simțuri, invitând la nostalgie. Și crește-n mine, într-o agonie nevăzută, apăsătoare, ca așteptarea unei ploi care nu mai vine…Read More »

Londra în perspectivă



N-am timp să gândesc, așa că doar simt.

Mâine, o Londra preferabil însorită. Pași, pauze de sandvișuri și joacă pe străzi, aiurea.

Aproape dor de casă, uitat de entuziasm și locuri.

Și o joi dimineață cu capul în nori.. spre mine cum am fost.

O săptămână frumoasă ca un suflet mare:)!

Plouă britanic


Plouă britanic, tăcut și calm, a melodie. Din doi în doi pași, oasele își cer locul din nou în canapea, trosnind a somn neplănuit, comod.

Plouă simplu, verde, cu melci. Din întuneric, ochii înceți caută ecrane și vieți, zâmbind digital și dormitând în pleoape.

Plouă vesel, cu tort și salate. Din mână-n mână, ne îmbătăm cu veselie, de ziua lui, zumzăind „La mulți ani-uri” stridente, în melodie.

Plouă copilăresc, jucăuș, în baltă. Din umbre, degete-și cer pături și perne, tomnatic, savurând zâmbete în tăcere, pentru că de mult cuvintele și-au pierdut din consistență, plouate, a somn.

Plouă firesc, britanic, în cizme și plimbare. Iar eu îmi vând timpul pe filme și chef de împreună. Plouă…