Cuvinte

Adun. Cuvinte multe. Le amestec, le înghesui placid, pentru ca apoi să le descos de litere și să le sfâșii. Le sortez și le despart: „tu aici”, „tu acolo”. Când văd că nu mai e loc, le înghesui la loc și le acopăr cu emoții, ca să se uniformizeze. Lovindu-se cu coatele, îmi râd în nas, perfide, și mă împung cu sensuri ironice, chiar dacă în mine nu mai e loc de confuzie…

Azi mi-au hrănit permeabilul minții cu înțeles neghiob. Și-au strâmbat literele în optimism neștiutor și mi-au trântit în fața ochilor propoziții de suprafață. În parcursul cuvintelor, mi-am pierdut din demintate. Le-am dat generos, pe alocuri subtil, cu nuanțe de întrebare, hrănind o idee aridă, personală, aproape stupidă în elan.

Și m-am săturat să lupt! Cuvintele și-au întors spatele la mine mândru, și mi-au refuzat mărturisirea. Nu mai știu să le adun așa încât să spună, așa că zac, suficiente loruși, în colțuri de minte, în plin de suflet aprins de întrebare. Și parcă nu mai am loc de mine în mine…

Cuvinte stoarse din emoții, din justificări și posibilitate, cuvinte neputincioase, greoaie, cuvinte neîmplinite, care nu știu să spună, cuvinte adunate și din ce în ce mai greu de despărțit, cuvinte…