Hai acasă!

Mi-a ieșit o minune în cale. Avea acoperiș de draniță și gust de vișine coapte în vârf de crenguțe firave, acre și dulci. În jur răspândea parfum de trandafiri roșii, albi și galbeni, iar din îmbrățișare i-am auzit vocea mamei, în zâmbet: „Ai ajuns?”.

Mi s-a proptit în drum, aiurită, ca părul meu dimineața, și mi-a furat din spate bagajul: „De ăsta n-ai nevoie” – arătând spre grijile mele inutile de „da, cred că așa e, dar de fapt nu e, pentru că și din cauză că…”. Și mi-a pus pe umeri doze echilibrate de speranță și de dor credul.

M-a alergat prin amintire. „Uite, n-ai pierdut încă”, mi-a spus fără cuvinte, înșirându-mi în fața ochelarilor ciobiți imaginea lui M culcat pe mâna mea dreaptă, torcând a „bine ai venit”, a mamei ascultându-mă de pe scaun, cu piciorul îndoit a relaxare, a tatei cu zarul între degete și victoria la table proiectată pe foaia albă, fără greșeală în schema liniilor drepte.

Mi-a alinat teama, zicându-mi că nu pierd nimic, repetându-mi clișeic cuvintele proptite pe-o imagine cu subînțeles: „nu poți pierde ceva ce n-ai avut”. M-am chinuit să o cred, pentru că visele nu știu să moară în mine calculat și nici nu sunt alergice la realitate.

Zâmbind, mi-a desenat un tren vesel, în culori calde, singurul care duce acasă fără greș. Și m-am urcat, privind în urmă, până n-am putut privi decât înainte. Acasă!