Dintotdeauna

Există oameni care nu știu să plece departe. Își fac bagajele minuțios pentru o nouă viață, își pun în buzunare preocupările, își cosesc iarba din drum și pășesc timid în necunoscut. Dar, când se întorc, e ca și cum n-ar fi plecat niciodată. Aceeași frumusețe în ochi, același accent, aceeași căldură molipsitoare în îmbrățișare.

Le vorbesc rar, în cuvinte-esență, amintind despre cum, de fapt, n-aș fi vrut să plece, despre cum… eram odată trei citind din aceeași revistă sau scormonind în aceeași oală căpșuni cu smântână, cu mămăliga între degete. Un dor nebun împachetat în cuvinte de multe ori seci, pentru că nu știu să scrie emoții altfel decât distorsionând.

Și totuși, n-au plecat niciodată, deși departe. Îmi zâmbesc la fel, cu ironia printre dinți când îmi întind paharul de vin să ciocnim în cinstea „mea” și a genelor pe care le împărțim: o blondă cu ochii micșorați de părere și doi ochi verzi de invidiat, ascunși în spatele unui păr niciodată la fel. Îi văd și-mi crește sufletul ca-n drojdie, permeabil pentru iubirile pe care le împărțim frumos, înghesuiți în fața unui film cu doze perfecte de morală, în comedie.

Și-au înmulțit sufletul cu doi și cresc așa, în fața mea, în exemplu de frumusețe bine pusă la punct cu fiecare pas împreună. Și-mi pun capul în mâini privind la ce am deodată fără să am… Și mi-e dor de mine altfel, așa cum eram și cum aș putea să fiu. Și-mi număr întrebările fără răspunsuri până când, privindu-i, își pierd din consistență. Pentru că să trăiești e infinit mai important decât doar să fii…

Și sunt aici. Îmi dau curaj să cad, să uit, să stau, să cred, să vin și să plec. Pentru că ei îmi sunt siguranță când înot în întrebare. Dintotdeauna!