Nu știu.


Nu știu să număr ani. Rămân mereu în urmă, trăind la nesfârșit câte o clipă, în agonie pripită, nefiltrată, comodă visului. Divorțez de realitate și uit că cifrele au valoare în riduri, deși sufletul folosește de mult timp creme anti-îmbătrânire și are ani puțini, respirând infinitul cu poftă, necuprins.

Nu știu să râd. Îmi iau avânt seara, când minutele își uită secundele, și râd mult, sacadat, descărcând toată energia pe care o înghesuisem de mult timp în mine, neștiind… Râd cu lacrimi, iubind momentul, strângând în brațe iubirile celorlalți, adunați întâmplător într-o cameră albastră, cu gogoșile în mână și zâmbetul pe buze, nestingherit. Dar nu știu să râd… pentru că nu e echilibru în hohote, niciodată…

Nu știu să dorm. Mă înghesuie visul în perete, confuz. Îmi dă palme peste față și-mi strânge inima în colțuri, vorbindu-mi despre tine. Și-mi râde în față, ținându-mi umbră minții în înălțimea lui plină, imobilizându-mi cursul gândului în neputință. Pentru că nu știu nici să mă trezesc…

Nu știu să îmbrățișez. Alunec pe umeri cu dorul strâns în degete și tac. Aș vrea să știu să vorbesc, când sufletul tace, câteodată. Dar și îmbrățișările aleg: „tu da”, „tu nu” (pentru că tu parcă nu ai vrea să faci parte din poveste). Și îmi pierd rândul oamenilor și plec, cu ochii în pământ, neștiind să fiu eu în îmbrățișare, la fel cum nu știu să fiu nici în afara ei…

Nu știu să vorbesc. Cuvintele mă aleg pe mine de multă vreme, știind că eu mă pierd în litere, uitând să selectez, neștiind… Și vreau să spun ceva, cu totul, cu inima pe dinafară, cu ochii mari. Și tac. Pentru că n-au învățat cuvintele limba sufletului… încă.

Nu știu să mulțumesc. Zâmbesc într-o idee și sărut obraji. Întind mâini și încui uși cu regret, așteptând o nouă… întâmplare.

Nu știu să scriu. Uite, din adunătura asta de litere, ar fi trebuit să iasă o imensă bucurie, a șansei de a fi printre voi un pion mic, agățată de o foaie cu versuri calde și o chitară blocată în acorduri minore, pentru emoții. Și nu spun, totuși, nimic, pentru că n-am habar, la fel cum nu știu să-ți dau o palmă peste ceafă să te trezești privindu-mă altfel, poate cum te văd eu, copilule. Deși poate nu știu nici să văd…

Nu știu să știu. V-am spus eu! Mă aleg cuvintele prost. Aștept finalul cu sufletul mic, ca un copil îndrăgostit de happy-end-uri și cu Dumnezeu în răspunsuri. Și n-am cuvinte mai mult decât: așa să fie…

PS: Pentru aseară:

11 thoughts on “Nu știu.

  1. Ceva tot știi… să ne emoționezi și să ne faci să lăcrimăm ! Treabă-i asta?

    Zile frumoase, copilule-tu!

  2. Excelent articol, frumoase gânduri. Nici eu nu ştiu să număr ani şi cred că nici nu trebuie. Ridurile sunt acolo să ne amintească de câte ori am râs, am fost fericiţi, de câte ori am suferit şi am învăţăt ceva despre lume şi viaţă. Noi suntem ridurile noastre până la urmă!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s