La mulți ani, tată!

M-ai învățat… Cu vocea aspră, cu ochii blânzi, adânc albaștri, cu mâinile întotdeauna calde, chiar dacă mănușile largi îmi înconjurau doar mie iarna degetele prea reci. Nu știam să spun „nu” atunci când tu spuneai „da” și asta mi-a fost prim exercițiu de răbdare. Nu mi-ai refuzat revistele cu Mickey Mouse, nici inimioarele cu Finetti. Le meritam. În carnet erau rânduri de 10 pe care le semnai caligrafic, mândru de „Gabrelușa” tatii.

M-ai învățat… Să nu mint. De fiecare dată când binele meu îmi surâdea în spatele unei „devieri” de la realitate, mi te imaginam impasibil în fața ochilor, cu barba albă, cu ochii blânzi, cu „nu”-ul pe buze. Și mă abțineam… Cu toate astea, cornurile cu ciocolată mi-au fost deliciu zilnic, deși mi le refuzai din banii pentru mâncare, pentru că „știi tu ce-ai pățit odată” și „nu sunt bune pentru tine”…

M-ai învățat… Să nu-mi fie teamă să cânt. Cu tremur în voce și mâinile reci pe ceasloave, mi-am exersat „talantul” ani de-a rândul, ca să nu te dezamăgesc. Asta până când am învățat că, de fapt, pe mine nu mă dezamăgeam…

M-ai învățat… Să scriu. Nu ieșeam afară până nu-mi terminam temele și norma de citit. Asta când erai acasă. Pentru că dulapul din „bibliotecă” a fost de multe ori ascunzătoare verișorilor mei iubiți când te arătai pe neașteptate pe hol, cu urmele greoaie ale pașilor tăi pe podea. Și mă temeam…

M-ai învățat… Să cred în mine. Așa, treptat… Să-mi pun mintea la contribuție, fără să uit de suflet, să fiu mare, deși mică, să merg mai departe.

Și îmi răsari acum cu zâmbetul pe buze și binecuvântarea pe degete când pașii mă poartă acasă. La mulți ani, tată! Încă sunt „Gabrelușa” ta cu 6:6 în zaruri și locul doi la table imprimat în frunte. Locul întâi e al tău…

PS: pentru că e ziua internațională a tatălui și pentru că unii sunt departe: