Adunătură


Aș vrea să mă mulțumesc cu „nu știu”. Mi-ar fi comod… Să spun că „habar n-am” și să zâmbesc în ignoranță, ca un copil nepăsător, care se bucură din nimicuri. Ideal.

Cuvintele îmi sunt prietene câteodată. Îmi mângâie rănile, într-o teorie îngurgitată empatic, adaptat momentului. „Nimic nu e ceea ce pare”. Serios? Eu credeam că există oameni cu păr albastru… Și totuși ader vorbei cu patos, pentru că sunt dependentă de comori, de „săpatul” isteric printre detalii până îmi creez propriul vis dintr-o întâmplare. Read More »

„Acasa mea”


Vocea mamei pe hol, matinală. Trezire somnoroasă din așternuturi uitate, cu același miros, galben. Târâire productivă până la bucătărie și mămăligă întinsă-n fasole bătută, sub ochii întrebători ai mătușei. Zâmbet de satisfacție, farfurie biruită. Miros de cafea proaspătă, „cărbuni” cum repetă unchiul la fiecare înghițitură. Râsete și sorbit indiferent din cana neagră, că-i bună…

Mărunțișuri de bucătărie, îndoite cu amintire și doze perfecte de accent moldovenesc primitor. Miros acru de sarmale fierte și cald de pâine abia coaptă. Bună dispoziție. M și Petrică înghesuiți în ușă cu fiecare încercare de a ieși din casă. Lipicioși.

Plimbare prin ploaie sub o umbrelă scurtă. Scop atins. Mesaje zâmbitoare, chinuite de virtual și ironie. Frumos în cuvinte și intenții. Întrebări… Drum spre casă, înfrigurat în sandale. Picături înflorind pe garduri și petale.

Colivă întinsă cu-o lingură nespornică, lipind buzele de plăcerea gustului. Nuci bătute, ciocane peste degete, că așa știu eu că se face bine… Un miez sacrificat la fiecare nucă tânără. Copilărie.

Scufiță în drumul bunicii, alungând puii strecurați pe sub poartă, râzând. Chip cald în zâmbet cunoscut, citind o carte veche, fără ochelari. 92 de ani în suflet tânăr. Săruturi pe obraz și povești: „Ai slăbit, draga bunicii”.

Contradictoriu pe tema clasică: „soia” și „s-o ia”… dar n-are cine.

Fugă la deal, fără suflu. Miros de flori de seară agățate-n gard. Șlapi uzi. Zâmbet de mămică nouă, copil superb dormindu-și zilele scurte în vise de Natalie. O minune.

Pijamalele galbene și somn în perspectivă. Scris din suflet, că de aia este. Acasa mea cu miros de pâine.

PS: 2 minute de amintire:

Hai acasă!


Mi-a ieșit o minune în cale. Avea acoperiș de draniță și gust de vișine coapte în vârf de crenguțe firave, acre și dulci. În jur răspândea parfum de trandafiri roșii, albi și galbeni, iar din îmbrățișare i-am auzit vocea mamei, în zâmbet: „Ai ajuns?”.
Read More »

Dintotdeauna


Există oameni care nu știu să plece departe. Își fac bagajele minuțios pentru o nouă viață, își pun în buzunare preocupările, își cosesc iarba din drum și pășesc timid în necunoscut. Dar, când se întorc, e ca și cum n-ar fi plecat niciodată. Aceeași frumusețe în ochi, același accent, aceeași căldură molipsitoare în îmbrățișare. Read More »

Nu știu.


Nu știu să număr ani. Rămân mereu în urmă, trăind la nesfârșit câte o clipă, în agonie pripită, nefiltrată, comodă visului. Divorțez de realitate și uit că cifrele au valoare în riduri, deși sufletul folosește de mult timp creme anti-îmbătrânire și are ani puțini, respirând infinitul cu poftă, necuprins.Read More »

Vinerea casantă


Vineri. M-aș fi pregătit pentru liniștea pierdută în casca din ureche. Mi-aș fi pecetluit buzele cu chef de weekend și ceai de mușețel în lupta unei răceli târzii… ca ora inimii mele..

Aș fi respirat aer de caisă. Atât. Și-aș fi ascultat cum curge din clape muzica direct în suflet, la nesfârșit. Dar e gălăgie în mine. Urlă cineva a inutilitate și a zi comună. Și mor neuroni în proces, la fel de inutil.Read More »