Apă pentru elefanți (Sara Gruen)


Unele vieți sar în ochi, strident, expresiv, ca un sunet ascuțit, pe care nu-l aștepți într-un rând de note grave, ca o culoare, a lunii roșii hipnotizante într-o seară de vară, ca un miros pe care-l adopți spontan și pe care-l cauți apoi în fiecare eșarfă…

Încep. Un rând, două… și cuta de neîncredere din frunte își aliniază simplu celulele și se întinde, relaxat… E de-a mea… vorbește cald, fără pretenții în cuvinte, ușor, despre o lume pe care o adoram în copilărie, pentru că nu știam să o înțeleg în afara spectacolului: circul.

„Apă pentru elefanți” ascunde o viață, una pe care o prezici strânsă în jurul unui standard comun, dar pe care o regăsești deodată extraordinară. Joseph își începe „destinul” abia târziu, în anii studenției, când șocul accidentului părinților îl transpun brusc într-o altă lume. Pentru că, neștiind să lupte cu momentul, se simte obligat să fugă: oriunde, nehotărât, gândind alb și mergând fără țintă, împleticit, oprindu-se abia când picioarele nu-l mai ascultă.

Trenul în care își odihnește durerea pentru o clipă devine trenul vieții lui, una în care se perindă bucurii și afecte, diferențe care segreghează și asemănări care apropie. În jurul lui își fac loc spectacole, oameni diverși, iubiri și regrete, dar mai ales pasiuni. Marlena, frumoasa dresoare de cai, îl învață să iubească total, aproape obsedant, capabil de dăruire și de jertfă. Animalele îl învață disciplina și dependența, în frunte cu Rosie, femela elefant care răspunde doar la comenzi poloneze. Zilele îl învață să sufere și să uite, să iubească și să aștepte, să caute și să nu renunțe, niciodată…

În două trepte care se întrepătrund din capitol în capitol, viața lui Joseph își jelește prezentul, cufundat într-un scaun cu rotile care să-i asigure prelungirea „fericiților” 93 de ani, și își amintește trecutul, începând cu vârsta de 23 de ani, care-i pecetluiește drumul, unul din care nu reușește să se elibereze vreodată…  Pentru că nu mai știe să trăiască în afara lui: „pentru moșneagul ăsta, circul e viața lui”.

Frânturi:

• „Am nouăzeci de ani. Sau nouăzeci și trei. Ori una, ori alta.
• La cinci ani, știi și câte luni sunt de când te-ai născut. Chiar și la douăzeci de ani știi ce vârstă ai. Am douăzeci și trei de ani, spui, sau poate douăzeci și șapte. Însă după treizeci începe să se întâmple un lucru ciudat. La început e doar o ușoară poticneală, o clipă de șovăială. Câți ani ai? A, am… începi încrezător, însă apoi te oprești. Aveai de gând să spui treizeci și trei, însă nu e adevărat. Ai treizeci și cinci. După care te simți aiurea, fiindcă te întrebi dacă ăsta e oare începutul sfârșitului. Chiar este, firește, însă vor trece câteva decenii bune până o vei recunoaște.
Începi să uiți cuvinte: îți stau pe limbă, însă, în loc să se desprindă în cele din urmă de unde sunt lipite, rămân acolo. Te duci să iei ceva, însă, în clipa când ajungi acolo, nu mai știi ce căutai. Îți strigi copilul cu numele tuturor celorlalți copii ai tăi și chiar și cu cel al câinelui, până când îți amintești, în fine, pe al lui. Uneori, uiți ce zi a săptămânii este. Și, în cele din urmă, uiți și anul.
Chiar și când trupul te trădează, mintea continuă s-o nege.
• Îmi ia un timp să ajung în capătul holului, însă reușesc – și asta fără ajutorul nimănui. Zici c-am câștigat la loto, deși, în clipa când ajung, îmi dau seama că trebuie să mă și întorc.
• Știu că unii dintre noi nu mai au dinți, însă eu am și vreau friptură. Friptură cum îmi făcea nevastă-mea, cu foi de dafin întregi alături. Vreau morcovi. Vreau cartofi fierți în coajă. Și vreau un cabernet sauvignon dens, cu aromă bogată, ca să lunece toate astea frumos pe gât în jos, și nu suc de mere din conservă. Însă, mai mult decât orice, vreau porumb copt.
Bătrânețea e un tâlhar cumplit. Exact când începi să-ți dai și tu seama ce-i cu viața, îți șubrezește picioarele și-ți încovoaie spinarea. Te doare totul și ți se încețoșează mintea.

• Medicul legist dă la o parte cearșufurile, întâi pe cel al tatei, apoi pe cel al mamei. Nu arată ca părinții mei și totuși nu poate fi altcineva. Pe amândoi se citește moartea, în vinețiul absolut, pe albul rămas după ce s-a scurs tot sângele, în orbitele adânci și goale ale ochilor. Mama mea – atât de frumoasă și îngrijită în timpul vieții – duce cu ea în mormânt o grimasă încremenită. Părul îi e murdar, năclăit de sânge, lipit de adâncitura din craniul ei zdrobit. Are gura deschisă și bărbia lăsată în jos de parcă ar sforăi.
În dimineața asta, aveam părinți. În dimineața asta, au luat micul dejun împreună.
• Merg pe jos până la marginea orașului, apoi o cotesc spre șinele de cale ferată și le urmez. Merg până se lasă întunericul și luna se ridică pe cer, apoi încă alte câteva ore. Merg până când încep să mă doară picioarele și le simt pline de bășici. Apoi mă opresc, fiindcă sunt obosit și flămând și n-am nici cea mai mică idee unde mă aflu. Parcă aș fi umblat prin somn și m-aș fi trezit brusc aici.
Am visat-o pe mama. E în curte, în rochia ei cu albăstrele, și întinde rufele pe sârmă. Are în gură cârlige de rufe din lemn, și în șorțul legat în jurul taliei are și mai multe. Se chinuie cu un cearșaf. Cântă încetișor, în polonă.

• Nu mi-am dat seama că am ațipit, dar așa mi se întâmplă de la o vreme. Se pare că timpul și spațiul s-au relativizat și s-au amestecat, devenind extrem de fluide. Ori mă senilizez, ori ăsta e modul în care mintea mea face față faptului că nu se mai exercită nici o presiune asupra ei.
• Se pare că încă se mai vând aceleași lucruri ca odinioară – floricele, bomboane și baloane – , însă azi copiii au în mâini săbii fluorescente și alte jucării mișcătoare, care ți se aprind în ochi, pe care nu reușesc să le disting de la distanța asta. Pun pariu și că părinții lor au dat o căruță de bani pe ele. Unele lucruri nu se schimbă niciodată. Lumea nu duce niciodată lipsă de fraieri, și-ți dai seama de la o poștă care sunt șmecherii și care sunt fraieriții.
Când o să-și dea seama lumea că, pentru simplul motiv că poți face un lucru, nu înseamnă că și trebuie să-l faci?
Uneori, când îmbătrânești, și aici nu e vorba despre dumneavoastră, ci la modul general, fiindcă fiecare om îmbătrânește altfel, lucrurile pe care le crezi și cele pe care ți le dorești încep să ți se pară la fel de reale. Și atunci le crezi din tot sufletul și, până să-ți dai seama, ele fac deja parte din viața ta și, dacă cineva se încontrează cu tine și îți spune că nu sunt adevărate – ei bine, atunci te simți jignit. Fiindcă tu nu-ți amintești prima parte.Tot ce știi e că te-a făcut mincinos.
• Nici măcar nu mi-am dat seama că vorbeam. E începutul sfârșitului. De aici nu mă mai așteaptă nimic bun și nu mai am prea mult de trăit. Speram sincer să rămân întreg la minte până la sfârșit. Chiar speram.

• Ne rezemăm de perete în tăcere, încă ținându-ne de mână. După vreun ceas, adoarme și alunecă încetișor până când capul ei se sprijină de umărul meu. Rămân treaz, și fiecare fibră a trupului meu e conștientă de prezența ei.
• Dacă doi oameni sunt sortiți să rămână împreuna, o să rămână. E chestie de soartă.
• Atât de obosit încât mă gândesc cât de ușor ar fi să-mi dau drumul și să termin cu toate astea. Probabil așa trebuie să se simtă, în ultimele secunde de viață, cei pe punctul de a se îneca, atunci când încetează să mai opună rezistență și se afundă în îmbrățișarea apei.
• Ca și cum nu era destul că sunt șomer și n-am casă, mai am și o femeie însărcinată, un câine orfan, un elefant și unsprezece cai de care trebuie să am grijă.
• Însă toate acestea au trecut ca gândul. Acum, Marlena și cu mine eram îndrăgostiți până peste urechi și, o clipă mai târziu, copiii ne cereau mașina și plecau în escapade cu colegii de facultate. Și acum iată-mă aici. Am nouăzeci de ani și sunt singur.
• Îi iubesc și știu că și ei mă iubesc pe mine, dar pur și simplu nu mai fac parte din viața lor. Am ajuns un fel de corvoadă. De-asta a trebuit să vin singur până aici în seara asta. Au uitat pur și simplu că exist.
• Unu, doi, trei, patru, cinci, șase – n-o să răspundă – șapte, opt, nouă- o să mă trimită înapoi la azil, și de ce, mă rog, să n-o facă, nu mă știe decât de câteva ore – zece, unșpe, doișpe…
– Bine, zice.
– Bine?
– Bine. Să ai ce să le povestești strănepoților tăi. Sau stră-strănepoților. Sau stră-stră-strănepoților.
• Apoi râd, fiindcă e atât de ridicol și de minunat și e tot ce pot face, dacă nu vreau să mă pornesc pe chicotit și să nu mă mai pot opri. Și ce dacă am nouăzeci și trei de ani? Și ce dacă sunt un moș țâfnos și corpul îmi e o epavă? Dacă ei mă acceptă, cu tot cu conștiința mea vinovată, ce m-ar opri să fug în lume cu circul?
E așa cum i-a spus Charlie polițaiul. Pentru moșneagul ăsta, circul e casa lui.”

14 thoughts on “Apă pentru elefanți (Sara Gruen)

  1. “Bătrânețea e un tâlhar cumplit. Exact când începi să-ți dai și tu seama ce-i cu viața, îți șubrezește picioarele și-ți încovoaie spinarea.”…..nu mai e nevoie de cuvinte!

  2. ai scris foarte frumos despre carte:) am citit-o si eu mai demult, cand Humanitasul a scos-o la vanzare. ce pot spune? mie mi-a placut dar nu foarte tare, m-a relaxat, mi-a aratat o alta fatza a circului, m-a incantat cu fragmentele cand era batran si hatru …am remarcat totusi ca n-a conturat-o pe Marlene prea bine, nu spune prea multe despre viata ei, ce simte, cum a fost traiul in doi…oricum, merita citita:)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s