Liniște, un pic…


Mi s-au umplut celulele de liniște. Mi-am făcut plinul într-o vorbă bună spusă nu când am cerut-o, dar la timp… Am închis ochii în confesiune și am vorbit, mult, cum știu eu că e nevoie câteodată…

Mi-am golit gândurile de surplus și sufletul de umbre. Nici nu știu cum… Ușor. Ca atunci când îți pleci capul într-o parte ca să-ți iasă apa intrusă din ureche și râzi. Și mi-am pulverizat un strat proaspăt de speranță în cavitatea inimii, strivind rațiunea preț de o seară. Pentru că mă învăța să disec, mult, în căsuțe aliniate și înghesuială de cuvinte. Fără folos…

Mi-am pus sonerie la ușa sufletului. Au sunat îmbrățișările. S-au înghesuit, neașteptat, la rând, și mi-au umplut holul casei cu pași calzi, lăsând urme în iubirea neatinsă. Pentru că o părăsisem în deznădejde. Și totuși, s-a întors, caldă, cum o știam dar refuzam să o simt, în fiecare vorbă, în fiecare gest de „la nevoie se cunoaște”. Cu drag…

Am lucrat în minute la un plan, deși prefer surprizele… Mi-am spus că azi, mai mult decât ieri, există întotdeauna un motiv de bucurie, și unul în minus de nemulțumire. O să mă responsabilizez în lista bucuriilor mici până ce, ghemuite, își vor unii mânuțele, se vor amesteca și vor plăsmui o bucurie mare. Pentru că prezentul trebuie să fie preț de mulțumire pentru ce ai, fără să uiți să cauți…

Mi-am făcut un ceai, cu miere. I-am ținut strâns cana portocalie preferată între degete, deși nu voiam să mă încălzesc, și am citit, cursiv, simplu… o pagină, două, mai mult… Pentru că ceaiul se asortează perfect cărților iar ideile gustului de mentă îngropat în lămâie.

Mi-am lepădat ochelarii cu lentile ușor întunecate pe birou. Pentru că deformează culorile și îmi adâncesc povara ramelor pe obraji. Și pentru că poate, câteodată, servesc lucidității greoaie, complicate, îmbibate în real, despărțite aproape iremediabil de linia caldă a sufletului. Oricum s-au desprins în două și sunt lipiți la mijloc. I-am cârpit ca pe o haină veche și încă îmi alimentează ticul alinierii lor în dreptul ochilor, repetat și fără efect, pentru că, de fapt, nu e nimic de corectat.

Mi-am adunat caloriile. Ale sufletului mic. Numărate, sunt multe, mai multe decât aș merita vreodată… Și totuși încă se înghesuie și îmi sună la ușă… Poate pentru că le place culoarea speranței întinse generos pe margini. Și le las să intre….

Liniște. Un soi de pace care nu are nevoie nici măcar de muzică, pentru că îmi cântă fără melodie. Se întinde încet, fără supriză, cald, colorând celulele cu sens, descâlcindu-mi gândurile și jucându-și frumusețea în mijloc de suflet. Și iubesc acum, prezent, fără țintă, dar plin, pentru că e vineri și primăvara își caută florile în fereastra deschisă, pentru că mi-am curățat temeinic mintea de gânduri și inima de frig, și zac, albă, proptită într-un zâmbet. Fără grijă…

12 thoughts on “Liniște, un pic…

  1. Cata sansa , acum cand astenia de primavara ne bate la usa , noroc cu suplusul de calorii si dezintoxicarea involutar provocata de deschiderea fereastrei..

  2. “When you don’t need to worry there’ll be days like this
    When no one’s in a hurry there’ll be days like this,
    When you don’t need an answer there’ll be days like this”🙂

    muzica e linistea dintre note🙂

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s