Moeciu de Jos


Oameni… diverși, frumoși, câteodată răutăcioși, câteodată tandri, cu voce gravă sau subțire, cu veselia în riduri sau cu obraji inflexibili, atât de mulți și atât de diferiți, încât nu știi cum să te saturi de ei, nu știi să le ții pasul… Și totuși o faci, de dragul noutății sau a apropierii în gânduri, de dragul lor!

Seară cu veselie, încheiată frumos, în compania unei persoane dragi. 4 ore de somn. Mă ridic în capul oaselor și îl alung brutal pe moșul Ene care încă îmi vrăjește genele… a somn. Intersectare cu GabiA în drumul spre bucătarie. Cafea și sandvișuri uitate în sadwich maker. Rumene! Carapacea în spate și la drum.

Unirii. Gălăgioși și colorați, își păzesc bagajele proptite în zăpadă și aclamă zgomotos fiecare venire a câte unui întârziat în sfertul academic. Microbuzul cu geamuri „ninse” de praf ne face loc înghesuit printre bagaje și o chitară rătăcită pe scaunul din spate. Norocoasă din fire, nimeresc pe locul roții, ca nu cumva vreo senzație neașteptată în stomac să-mi scape la fiecare curbă de munte.

Adormiți, ne amețim simțurile cu cântece și râsete, ne încercăm imaginația în jocul „valizei” și ne supărăm când alții încă mai știu cuvinte care să înceapă cu „c” și care să încapă într-o valiză. „Cetățică” e anulat cu brutalitate și oamenii ies din joc neputincioși dar râzând, pentru că așa e frumos.

Accent moldovenesc. Mult, molipsitor și amuzant, cu lecții de regionalisme de ceva timp uitate și expresii încropite cu talent de dragul momentului. Râdem, deși microbuzul cu roțile brutale ne taie din chef cu fiecare curbă.

Popas. Ne fură albul zăpezii și imaginea impunătoarea a munților ninși. Ne amintim de ce România e frumoasă, ne punem piedici în zăpadă și ne adunăm cheful în poze numai bune de pus în ramă. Bulgări fără țintă devin ținta tuturor într-o ninsoare neplanificată iar capetele zgribulite de zăpadă sub căciulile colorate își regăsesc liniștea în spătarul scaunelor incomode, dar călduroase.

Fundata și Fundățica. Amintirile țipă strident în capătul mașinii, pentru că: „uite, aici am fost noi ultima dată!” Moeciu de jos. Cabana Mimi, încă împodobită de Crăciun, își etalează instalațiile luminoase și beteala atârnată de becuri, camerele colorate strident și diferit, păturile de lână enervant de aspră și frumusețea peisajelor pe fereastră; leagănul din curte e ocupat în secunda doi iar drăguțul nostru fotograf își încearcă puterile pe dealul din spatele cabanei, alunecându-și veselia pe rotundul albastru de plastic slab.

Aromele din bucătărie ne îngroapă orice chef de vorbă. Sarmalele acrișoare cu stafide și ciorba de legume, prăjiturile cu brânză ne slăbesc treptat și aproape definitiv puterea de a ne ridica din scaun, deodată cel mai comod loc posibil de odihnit oasele grele și zdruncinate de drum. Curajul comun ne ridică lent din jurul comodității mesei lungi și picioarele ne alunecă încet, pentru că nimeni nu se mai grăbește, spre castelul Bran, în compania unui câine cules de pe drum, care vrea să își arate colții în zâmbet, dar nu o poate face decât strident și înfricoșător, a amenințare, poate slăbit de bătrânețea ninsă în griul blănii murdare.

Camere din lemn masiv, sobițe albastre din ceramică, haine împodobite cu gust de epocă veche, ușa colorată de care mă îndrăgostesc iremediabil, istorie în fiecare colț și munte atârnat de fiecare fereastră strâmtă. Fântâna dorințelor ne așteaptă cu monede grele și cu sunet. Le aruncăm cu talent, zâmbind și cu pauză pentru imaginarea fiecărei dorințe. Știm că singura dorință îndeplinită e a celui care colectează bogăția fântânii la apusul soarelui, dar ne dedicăm iluziei cu patos, pentru că visele sunt o hrană fără care murim câte puțin…

Seara ne regăsește luptându-ne în indecizie: table, cărți, mima, Românii au talent, bancuri, lecții haioase de dans – prea multe decizii… Alegem să ne încercăm talentul separat sau împreună, puțin pentru fiecare idee, așa că orele trec iremediabil iar somnul se cere stăpân după ultimele acorduri slabe de chitară acompaniate de voci fără cuvinte, pentru că suntem specializați doar în refrene… Dragobetele nu uită să-și dedice prăjitura în formă de inimioară roșie îndrăgostiților și oamenilor dragi, pentru ca ziua să fie plină în îmbrățișăre.

Perdelele portocalii își strigă lumina de dimineață pe chipurile zdrobite de somn puțin. Forfotă în căutare de haine și rimeluri, cântece și desene pentru cel mic. Cei mari se acomodează repede, pentru că Disney Channel nu are limită de vârstă. Cu sabia de lemn la subsoară, ne grăbim pașii la masă. Ceai cu unt și marmeladă, omletă și cașcaval afumat, diversitate de alegeri frumos asortate și gustoase își fac loc în stomacul ros de așteptare.

Echipați de sărbătoare, a iernii…, ne purtăm bucuria umbrită de greutatea hainelor niciodată în plus, pe pârtia albă care ne așteaptă. Sacii de nailon își întrec puterile în viteză și rostogoliri în zăpadă. Răsetele și țipetele iernii își eliberează plămânii și copiii se regăsesc întregi în suflete. Râdem și ne încurajăm tentativele de a urca pârtia cu un metru, doi sau zece.

Urcăm… Ajungem greoi pe vârful dealului, cu genunchii îngropați în zăpada adâncă, fără urme proaspete, însă spatele nu ne mai doare și respirația se liniștește pentru că simplitatea perfectă a munților ninși ne poartă gândurile în vântul aprig, dar suportabil în surpriza descoperirii. Clișeic, pentru că nu mai găsim rost în cuvinte: WOW:)

Degerați, cu picioarele înghețate și apă în bocancii „impermeabili”, cu vocea gâtuită de strigăte, ne întoarcem acasă pentru porția imensă de mămăligă cu brânză și smântână, pentru orezul aburind și deliciul desertului. Inima nu ne lasă să lenevim în scaun, deși mintea ne-o repetă cu voce șoptită, a somn… Ne înghesuim în gecile colorate, cu foșnet în mișcare, și cântăm tot drumul spre Cetatea Râșnov. Orice sentiment de jenă, urmare a unor neînțelegeri inevitabile în adunătura de peste 20 de minți cu idei comune și diferite, dispar, pentru că vocile își etalează finețea în vibrato de populară cu accent: „Cui nu-i place dragostea, ei ha, tra la la la la…”. Vocile se schimonosesc a râs în rima versurilor: „Măi, Ioane copil prost/ Spune-aseară unde-ai fost”.

La poalele Rășnovului ne așteaptă semeț „trenulețul-tractor”, fragil pus laolaltă de sârme încrucișate în jurul fierului portocaliu. În zgomot de tractoraș de țară, ajungem. Târâș, în alunecuș de gheață veche, picioarele ne sunt îndrumate de ghidul deloc tipic, cercelul din ureche, părul îngropat în gel și găurile din blugi, din care pielea înghețată își cere dreptul la căldură prin tremur, contrastând puternic cu informația completă despre un loc minunat, în ruinele permise de italianul vrăjit de ideea turismului modern. Istoria curge, însă, din fiecare zid… Pentru a încinge spiritele, ghidul ne povestește despre Camera divorțaților, împodobită cu un singur pat, o singură masă, un scaun, și un singur tacâm, care devine un consilier mult mai priceput decât orice psiholog de astăzi… Cuplurile medievale se împăcau după numai două săptămâni de „închisoare” comună, pentru că… proximitatea implică, uneori necondiționat și pe baza unor diferențe acceptate, apropiere. Din istoria locului, ticurile verbale ale ghidului distrează: pentru că PRACTIC, DESIGUR cuvintele trebuie legate între ele cu DECI, atât la începutul, cât și la mijlocul frazei. Dar nu-i putem anula siguranța și coerența discursului, atât de dedicat și de bogat în informație.

Seara ne adună pe toți în jocul mimei, pentru că hazul se vrea puternic! Cuvintele sunt alese implicat, simple sau complicate, dar cu atâta complexitate în gesturi încât râsetele curg fără voie, zgomotos, cu durere de abdomene și de obraji chinuiți de copilăria momentelor. Chitara se aude de data asta mai bine, pentru că GabiSimplu atinge corzile delicat și sigur, iar vocile se adună în gând de Vama Veche și Narcisa Suciu, în amintirea mării și a câmpurilor aurii. Noaptea cântecelor se încheie cu o melodie peferată, care plimbă fiori pe șira spinării, ca de obicei: Tu – Conexiuni.

Înghesuiți frumos în paturi, ne lăsăm visul stăpân pentru o noapte cu somn adânc. Dimineața își cere drepturile în micul dejun copios iar pașii ne poartă spre bisericuța de lemn construită de actrița Ileana. Cântecele ne liniștesc inimile iar mânile și fruntea răspândesc miros de mir în drumul spre cabana părăsită în atât de scurt timp…

Mașina vuiește a cântec iar jocul valizei ne face să uităm de brutalitatea curbelor și senzația neplăcută din stomac. Brașovul ne așteaptă cald, în Piața Sfatului, iar Biserica Neagră își cântă frumusețea impunătoare în ritm cunoscut de clopote. Vizităm străduțe perfect aliniate, admirăm clădiri păstrate fidel din vremuri apuse, și ne strecurăm în Cerbul Carpatin, unde chelnerul ne încurcă indiferent comenzile și ne încearcă așteptarea fără zâmbet. În stil ardelenesc, mâncărurile ne cheamă din imaginea pliantului atașat pe fiecare masă, cu Servus la început și urări de bine la urmă. În lumină slabă, vitraliile își etalează culorile iar butoiașele de vin aduc a veselie.

Acasă… E cald și miroase a florile din așternut. Ochii își închid pleoapele cu melodia Dragobetelor încuiată în suflet. Și-mi pare rău că uneori sufletul mi-e departe, deși acasă : Conexiuni – Tu.

8 thoughts on “Moeciu de Jos

  1. “picioarele ne sunt îndrumate de ghidul deloc tipic, cercelul din ureche, părul îngropat în gel și găurile din blugi, din care pielea înghețată își cere dreptul la căldură prin tremur, contrastând puternic cu informația completă despre un loc minunat”
    Esti fenomenala!!! Cat de bine l-ai descris pe ghidul nostru, dragul de el!!! =))

  2. iz de povesti, frumos si stilat depanate!🙂 de tine, in scris, nu de “deci-ul legaturilor intre practic si desigurul aluia de la cetate”!🙂

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s