Ușa interzisă (Gabriel Liiceanu)


Există cărți revelatoare…, cărți care îți devin conștiință în timp ce le citești, care îți adună cioburile gândurilor spre descoperirea propriului suflet.

Liiceanu ne vorbește despre diferență, una care îndepărtează prin neputința renunțării la cumulul propriului sistem de valori, despre asemănare, care ne dă certitudinea că nu suntem singuri în lume –  nu în lumea noastră, pe care ne-o apropriem individual, dar ne-o dorim comună în interpretare, despre iubire, unică în gesturile fondatoare și în expresia lor, despre pesimism ca formă de apărare în fața surprizei viitorului, despre creștinism ca umanism pur, despre viață, în definitiv, una trăită unic și niciodată irosită în așteptarea morții – certitudine.

„Ușa interzisă” este un pseudo-jurnal: Liiceanu ne dă acces la propriile gânduri și trăiri, dar nu în fața propriului parcurs „istoric”, ci în fața vieții în genere. Un jurnal al lumii filtrate și reconstruite prin ochii lui:

  • Este nevoie de un sistem de iluzii, de un ca şi cum al eternităţii din care gândul morţii să fie periodic izgonit.
  • Depresia- prăbuşirea sistemului de iluzii.
  • Orice se poate spune dacă e bine formulat.
  • Oamenii sunt răi pentru că nu au imaginaţia tranzitivităţii răului pe care îl fac: nu se pot pune în locul celuilalt, nu pot simţi pe pielea lor ceea ce i-au făcut pe ceilalţi să simtă.
  • Tocmai acesta era miracolul: cu cât te apropiai mai tare de tine, cu cât coborai mai adânc în intimitatea ta, cu atât ceilalţi se recunoşteau mai mult în vorbele tale. Felul cel mai eficace de a da era să te dai.
  • Trebuie să ieşi din propria-ţi dramă pentru a o exprima.
  • Te poţi întâlni cu cineva în idee: a înţelege asemănător sau la fel un lucru îţi dă încredere că felul în care ai gândit e bun şi faptul acesta te poate propulsa.
  • Când ultimul om care ne-a cunoscut ne uită sau dispare şi el, devenim „strămoşi”, adică un număr statistic în generaţiile trecutului.
  • Cuvintele dau forţă realităţii şi o fac să existe.
  • Depresivul iese din rândul oamenilor „normali” şi începe să vadă altfel. Această schimbare a calităţii privirii survine ca urmare a degradării stratului protector pe care, pentru orice om, îl reprezintă sistemul lui de iluzii.
  • Să ai curajul să notezi tot ce-ţi vine în minte, dincolo de orice preocupare de stil, de teama de platitudine sau de ruşinea văicărelii.
  • Pentru că prin fiecare gest al vieţii mele eu aleg între mai multe posibilităţi şi fiecare opţiune, odată făcută, reprezintă condamnarea la moarte a tuturor celorlalte pe care le-am înlăturat. Prin unica mea alegere eu am remis neantului restul refuzat al posibilităţilor.
  • Dar orice nebunie îşi are, cumva, şi măreţia ei, şi poţi crede foarte bine, la urma urmei, că un om drag care a murit e încă viu, pentru că trăieşte în tine.
  • Vorba aceea extraordinară, „aproapele ne este cel mai departe”- adică cel mai greu de perceput, tocmai pentru că ne este atât de aproape – aplicată la poporul meu, la poporul român.
  • Este un semn de nobleţe mentală să ştii să admiri ceea ce te depăşeşte.
  • Noi nu ne dăm seama că felul cotidian în care este râgâită limba română pe stradă şi vomismentele verbale care se revarsă seară de seară peste populaţia României prin ecranele televizoarelor nu sunt simple accidente de parcurs ale unei societăţi în derută, ci simptomele unei maladii mortale.
  • Mâna aceea de oameni care îşi dezbracă sufletul  în faţa semenilor lor, care sunt „patetici” până la Dumnezeu – ceea ce înseamnă că suferă şi suportă pentru toţi ceilalţi sau care îi ajută pe toţi ceilalţi să înţeleagă ceea ce ei suferă şi suportă – trec prin lume în chip esenţial ignoraţi, adică necitiţi, şi mor îmbălsămaţi între coperţile propriilor cărţi.
  • Miliarde şi miliarde de oameni vorbesc fără să aibă acces la cuvânt: ei nu aud nici melodia cuvintelor  – căci orice limbă vorbită cu adevărat cântă la propriu – şi nu percep nici lucrurile definitive care se pot spune în cuvinte.
  • Cum apare depresia? Celula nervoasă secretă şi transmite informaţiile specific neuronală prin intermediul substanţei numite serotonină. Când calitatea acestui neurotransmiţător se alterează din cauza unei tensiuni psihotice emoţionale constante (un atom de carbon sau de oxigen se aşează altfel, modificând configuraţia sterică a serotoninei) sau când neuronul produce în exces serotonina – apare depresia.
  • Secretul scrisului: intrarea în comuniune prin nevoia de a pune la dispoziţie.
  • Regăsirea unui loc după ani de zile nu este de fapt o întâlnire cu trecutul, ci cu „trecerea timpului” (obsesia lui Eliade). Imobilismul locului regăsit devine etalonul schimbării tale. E nevoie ca un lucru să fie în afara timpului, să-ţi creeze iluzia că „te aşteaptă” zidit în chiar clipa părăsirii lui, pentru ca tu să percepi dezastrul temporalităţii tale.
  • Sunt supusul timpului meu şi stau în genunchi în faţa lui.
  • Ceea ce este uluitor este să constaţi că virtualul a devenit mai real decât realul.
  • Poţi fi om fără să încerci să împingi cu un pas mai departe specia (sau comunitatea) din care faci parte? Poţi să te desprinzi de ea, prin moarte, fără să-i dăruieşti ceva, ceva al tău, fără să laşi o urmă, cât de mică, a trecerii tale pe aici?
  • Poate să existe ceva care să fie mai altceva decât sunt eu?
  • Hitler c’est moi. Stalin c’est moi. Mao c’est moi.
  • În fiecare dintre noi stă la pândă răul, în adâncurile fiecăruia dintre noi zace – putând fi oricând activat – Hitler, Stalin, Mao, criminalul, torţionarul, violatorul.
  • Creştinismul este primul umanism real. El este singurul care încearcă să anihileze anti-omul fără violenţă.
  • Cel mai pur umanism al lumii termină prin a recurge la crimă pentru a sluji un ideal din care crima era exclusă.
  • Trebuie să te întorci întotdeauna într-un loc în care ai mai fost şi care a rămas neschimbat pentru a putea să-ţi măsori schimbarea ta.
  • Papini spunea că dacă fiecare om, mediu dotat, ar putea să subordoneze fiecare minut al vieţii sale unui scop unic, omenirea ar fi plină de genii.
  • Orice înzestrare poate fi înecată în incapacitatea de a compune cu tine.
  • Vizitarea timpului trecut este sursa însăşi a nefericirii. Pentru că trecutul este teritoriul regretelor şi remuşcărilor: suferi deopotrivă – şi de-a valma – şi pentru lucrurile pe care nu le-ai făcut, şi pentru cele pe care le-ai făcut.
  • Orice vizită în trecut este apoi un mod spontan de a măsura trecerea timpului şi, astfel, de a-ţi injecta o supradoză de melancolie: pentru că de-abia atunci simţi cât de tare ai fost îndrăgostit de tine, de fiecare din vârstele tale şi că între timp temeiul temporal al acestei iubiri a dispărut. Fericirea e de aceea capacitatea de a iubi în faţa ta, de a te iubi nu sub chipul celui care ai fost, ci a celui care urmează să fii.
  • Când n-ai reuşit să-ţi pui viaţa în ordine, când n-ai reuşit să obţii o ordine reală, există o ordine de a doua instanţă pe care poţi s-o obţii scriind despre tine. A-ţi pune ordine în viaţă înseamnă pur şi simplu să-ţi priveşti viaţa şi să încerci s-o înţelegi. Să te înţelegi.
  • Iadul este, neîndoielnic, starea celui care, aplecat deasupra prăpastiei, nu mai poate fi tras înapoi.
  • Senzaţia pe care ţi-o dau oamenii care ţin jurnal. Spre deosebire de ceilalţi, ei simt mai tare că mor şi încearcă să fixeze timpul: timpul lor, pe care îl decupează, îl ţin în braţe, îl mângâie şi pe care îl depun cu grijă undeva, pe un pat de hârtie, ca şi cum acolo el ar fi sustras propriei sale curgeri, pus într-un seif la o bancă a eternităţii.  Ceea ce-i distinge pe aceşti oameni este că ei din viaţă însoţiţi de comentariul ei. Spre deosebire de ceilalţi, ei se retrag din viaţă zgomotos.
  • Există un intim care nu comunică şi care nu realizează comuniune.
  • Distanţa dintre noi devine şi mai vizibilă prin ceea ce ne-am ales, separat, ca prieteni.
  • Iubind, ne preschimbăm în obiectul iubirii noastre, rămânând totodată noi înşine.
  • Acest lucru inconfundabil, pe care nu-l transmite decât chipul unui om aflat în transa iubirii, este sentimentul de forţă şi de nemărginită mândrie cu care îndrăgostitul îi priveşte pe ceilalţi de la înălţimea îndrăgostirii sale. Plutind, el priveşte, ca să spunem aşa, peste capetele tuturor, ştiind că prin fiinţa iubitei el a devenit stăpânul unui lucru minunat, unic în lume şi pentru care, este absolut limpede, ceilalţi oameni nu pot decât să-l invidieze.
  • Nu înţeleg ce mai caut pe această lume în care fericirea mă face mai nefericit decât nefericirea – Cioran.
  • Preferam să calculez cu răul, pentru ca perpetuarea lui să nu mă ia prin surprindere. Preferam să nu-mi imaginez binele, pentru ca întârzierea sau nevenirea lui să nu-mi sleiască speranţa şi să nu-mi dezmintă aşteptarea.
  • Dacă binele, pe care nu-l aştept, va veni, cu atât mai mult mă voi bucura. Dacă răul care mă înconjoară va continua, neaşteptând dispariţia lui, nu voi putea fi niciodată dezamăgit.
  • Ajută-mă, Doamne, să mă împac cu mine.
  • Ce repede devenim arhivă…
  • Cum te pot urmări dorinţele neîmplinite cu care cei apropiaţi nouă ies din viaţă! Fiindcă îi iubim, suntem dispuşi să credem că pentru tot ce îşi doreau şi nu s-a întâmplat suntem până la urmă răspunzători.
  • Îmi spun mereu câte o poveste pentru a amâna deznodământul.
  • Dacă trupul, aşa zicând, îmbătrâneşte cu de la sine putere, faţa, în schimb ne-o alterăm singuri, prin valurile de grimase negative la care o supunem zilnic.
  • Odată cu rugăciunea apare şi cel care s-o asculte.
  • Plecăm de la premisa că toţi am vrea să ştim ce e cu noi.
  • Religiile se bazează pe o oligarhie a cunoaşterii. Nu există o stare comună a revelaţiei şi nu oricine are rendez-vous cu divinul, nu oricine poate fi transportat şi răpit, pentru a spune apoi ce a auzit sau văzut „acolo”.
  • Nimeni nu e mai puțin dispus să creadă în sinceritatea ta decât un prieten. Pentru că te știe prea bine, pentru că te-a clasat, îi vine greu să accepte că ar exista în tine ceva care lui i-a rămas ascuns. Tot ceea ce, în privința ta, îl ia prin surprindere va fi trecut în contul măștii, al imaginii pe care ai confecționat-o ca să poți ieși convenabil în lume.
  • Tocmai asta înseamnă incultură esențială: incapacitatea de a recunoaște familiarul în ceea ce în primă instanță îți apare ca străin.
  • Un om nu moare cu adevărat decât dacă dispare într-un fel din viața ta. De aceea fiecare doliu este recapitularea întâlnirilor tale cu ființa celui dispărut. Cu cât întâlnirea cu el atârnă mai greu în viața ta, cu atât doliul este mai mare.
  • Singura iubire în care nu aștepți nimic – nici certitudinea sentimentului împărtășit, nici ecoul gesturilor tale în celălalt, nici un cuvânt de mărturisire sau încurajare și în care lipsa răspunsului, nerecunoștința sau vexațiunea chiar, nu micșorează cu o iotă iubirea pentru celălalt – este iubirea pentru copilul tău. Ești gata să accepți că ai ceva de ispășit și că iubirea ta atotîndurătoare este vaga compensație a vinei de a-ți fi adus copilul pe lume fără o consultație prealabilă.
  • Orice jurnal este un mod de a pătrunde în viață prin poarta cea mai la îndemână, adică prin poarta care ești tu însuți.
  • Cum îți dai seama că ai îmbătrânit? Constatând că ceea ce pentru tine a fost biografie, pentru alții e istorie.
  • Orice punte aruncată în urmă, către altă generaţie decât a ta, către prieteni tineri, este singura soluţie pentru a evita singurătatea lugubră a bătrâneţii. Vai de cel care moare în cotlonul lui ca ultim reprezentant al generaţiei sale.
  • Iar iubirea senzuală, care nu pune în joc, precum cea cavalerească, nici sufletul nici spiritul, este prin esenţa ei infidelă (ea se hrăneşte din multiplicitatea particularului) şi are nevoie, pentru a exista, de repetiţie.
  • Monogamia nu decurge din comandamentele unei morale, ci dintr-un jurământ de credinţă care implică fidelitatea slujirii până la capăt.
  • Femeia este fanta care se deschide în zona vizibilului pentru a lăsa extra-ordinarul să pătrundă în lume.
  • Fiecare  cuplu se naşte printr-o suită de gesturi fondatoare. Iar gesturile acestea nimeni, până la cei doi, nu le-a mai făcut vreodată şi nimeni, până la sfârşitul timpurilor, nu le poate repeta. Alunecarea unei priviri, felul de a cădea în somn, atingerea de o clipă a mâinilor, părul udat de ploaie sunt amprente pe care fiecare cuplu le lasă în urma sa, pentru ca după desenul lor inconfundabil el să poată fi recunoscut în eternitate. Forţa de coeziune a gesturilor fondatoare este uriaşă şi, prin recursul perpetuu la ele, cuplul ţine. Iar dacă se întâmplă ca el să se destrame, gesturile fondatoare rămân.
  • Ce îţi aduce vârsta? Un plus de cunoştinţe? Aş spune mai degrabă un deficit, uitarea crescând cu fiecare zi ce trece. Îţi aduce însă şi ceva deosebit de preţios: lucrurile pe care le-ai aflat pe cont propriu. Iar acestea alcătuiesc micul tău capital de certitudini, agoniseala ta de-o viaţă.
  • Matur devine cel care se poate orienta tocmai pentru că are câteva repere ferme (chiar dacă printre ele se numără scepticismul).
  • Tu trebuie să ai mereu iniţiativă. Nu viaţa. A ataca mereu viața cu o idee, o fi mereu în priză, a nu-i permite vieții să vină peste tine, să te copleșească, să te înece.
  • Să nu consideri niciodată că ai încheiat ce aveai de făcut.
  • Să nu mori fără rest. Moartea trebuie să te prindă la treabă și să ieși astfel din scenă în timp ce îți rostești încă rolul. Depresia bătrâneții este starea celui care consideră că a spus ce avea de spus, că și-a rotunjit fapta și că de-acum așteaptă să moară.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s