Viață în scrisoare


Am luat o gumă proastă și am încercat să șterg trecutul. Rămâneau urme inestetice, ca o murdărie cu miros de plastic pe care nu poți să o înlături cu mâneca de pe o foaie albă. Dar nu, nu poți anula așa de ușor trecutul, nu când îți construiește prezentul și îți sugerează viitorul!

Era pustiu, unul care se întindea în mine, deși pustiul pare de obicei o absență și nu o prezență, nu ceva din care poți să aduni, ci ceva din care poți să scazi… Dar le-am găsit: scrisorile mele dragi, culorile, cerneala de nuanțe diferite, rândurile, atât de vii, de coerente. Sunt amintiri care te ajută să trăiești în prezent! Cum de am uitat vreodată?…

Anuco, îți amintești? N-aveam voce într-o zi, urmare neputincioasă a prea mult cântat… Te-am chemat la o „felie” de pick-up și poveste. Stăteam întinse pe patul din camera impropriu numită „bibliotecă”, pentru că de mult timp nu mai era tapată cu volume, și râdeam pe înfundate, pentru că ți-era greu să-mi vorbești tare, știind că eu nu pot să-ți răspund:). În culori diferite, am început să scrijelim în tăcere o foaie, una pe care am găsit-o acum împăturită inestetic în patru. Am râs cu lacrimi când mi-ai dedicat: „Mi-e dor de vocea ta/ Ce-a fost atât de rea/ Și m-a făcut să cred/ Că mă iubeeeeeești”.

Ancu, mai știi? Îmi trimiteai scrisori cu vederi, unele vechi, găsite prin casă și nefolosite de nimeni. Aveai câte zece de-un fel, pe puțin… Cât te mai lăudai cu Iașiul tău din Copou și Universitate!… N-o să uit niciodată răzbunarea mea pentru că nu mi-ai scris o săptămână jumate în care am așteptat cu sufletul la gură. Îți amintești? O scrisoare sau două în fiecare zi în căsuța ta poștală! Cât curaj ți-a trebuit să-mi mai scrii după…

Anca, erai o revelație. Nu te cunoșteam decât în scris… Și de la tine mi-a rămas urma celor mai aprinse culori, răspândite frumos pe rânduri, fiecare sens în culoarea lui. Și ce frumoasă erai în poezie:
„Înfășurat într-o minge de foc,
Ochiul meu alunecă
Pe iarba uscată și
Nimeni nu vede
Că toate acestea
Doar o părere sunt…
E frig,
În pomul din față
Cănd ploaia
Tot cade…

George, tu mi-ai fost întotdeauna bucurie cu sens! Scrisorile noastre erau tematice. Descopeream lumea împreună, prin ochii abia treziți dintr-o copilărie târzie, abia privind la soarele de dimineață a unei vieți pe care o doream copilărie. Și câtă bucurie îmi făceau scrisorile tale agățate în poartă, și cele părăsite în fața ușii: „O primăvară de vis și o viață ca o primăvară!” – așa vorbea felicitarea ta roz pictată cu albastru și flori albe. Și cât talent!

Maria, cu cât dor te așteptam în cuvinte! Rare, dar cu atâta haz și chef de viață. Costumul de veveriță a lui J în poza de la grădiniță, pe care ți-a dăruit-o forțat, cu dedicație pe spate, doar ca să nu mai vorbești, ventilatorul pe care nu-l aprindeați ca să nu fie vreo problemă cu I zburând prin cameră râd, și acum, în amintire.

Ionuț, erai iluzia mea începută printr-o scrisoare pe care nu simțeam c-o merit, dar căreia îi găsisem loc în mine fără greutate. Caligrafie impecabilă și dorință de re/cunoaștere. Câtă copilărie…

Roxana… Explozie de bucurie și de viață, trăiai în cuvinte cu pasiune, fidelă și cu zâmbet în fiecare frază. N-o să te uit niciodată, suflet cald cu dor de mare, una care n-a știut să te cuprindă… Dumnezeu să te odihnească!

Voi, oameni frumoși, care n-ați uitat să fiți în esență buni, să trăiți și pentru ceilalți, să zâmbiți! Voi îmi sunteți astăzi sens!

7 thoughts on “Viață în scrisoare

  1. … si cand ma gandesc ca ma consideram ultimul melancolic al anului ce-a venit cu ger si zapada, dar, multumesc pentru neuitare!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s