Am ajuns!

Curaj! Va fi bine. Bagaju-n spate, fularul peste față până la ochii cu gene albe, căciula turtită pe păr, mănușile bine așezate pe mâni și bocancii în picioare. Urme-n zăpadă. În față nu văd, în stânga și dreapta nu mă uit, de teamă să nu-mi schimbe vântul direcția, și ajung la gară cu 2 obraji bine definiți în plus, ca pentru iarnă. Trenul nu circulă… Nu cel de 5! Dar cel de 4 are întârziere la plecarea din stație, așa că alerg, pentru că e 4, 35. Mă așez frumos în vagonul 2, că așa scrie pe bilet, și îmi revin, după ce mă „dezvelesc” rând pe rând de straturile de haine și zăpadă, de grabă și emoții.

– Trenul ăsta nu ajunge în Suceava, domnișoară! – Cum? Doar așa scrie pe bilet! – O fi scriind, da’ merge la Iași. La Pașcani coborâți!

Eh, îmi zic, ce se poate întâmpla?! Or fi legături și noaptea spre Suceava. Sun o prietenă! – Ultimul tren spre Suceava pleaca la 11 fără 5… iar următorul e la 3,30. – Vis! Mă consolează gândul că site-ul nu e sigur la zi cu liniile și trenurile, și mă resemnez. Ce altceva pot face?

Înaintăm lent, cu „pași” mărunți și obosiți. Ne oprim să ne tragem duhul și plecăm iar. Viscolul nu doarme până la Ploiești, unde renunță brusc la revoltă și se liniștește cuminte, în somn de seară.

Citesc. Paler îmi poartă gândurile spre un peron rece, gară a întâlnirii dintre el și ea, în așteptarea unui tren care nu mai vine. Mă simt norocoasă că al meu știe încă să mă ducă acasă… cu puțin noroc.

Să deschid și laptopul, zic, pentru că Paler se vrea scris în wordul cu citate. Dar… încărcătorul nu a știut să se așeze în bagaj de unul singur. A rămas cuminte la birou… Mai contează că n-am cum să lucrez mâine?…

Discuții. Mă fascinează oamenii din tren. Atât de deschiși, atât de ei înșiși, își dezbracă gândurile fără jenă în fața unor oameni pe care nu-i cunosc și pe care probabil n-o să-i revadă niciodată. „Spovedanie” benefică și fără culpabilizare. Vorbim despre nurci, iepuri și vipere, despre locuri de muncă și școală, despre spitale și politică, despre case și apartamente, despre nimic și despre toate, pentru că în tren n-ai nevoie de motiv. Discuția se acceptă așa cum e și se hrănește din ea însăși în lupta cu timpul. Diferiți, călătorii își impun puncte de vedere și se luptă să câștige pentru ca apoi să nu se mai întâlnească niciodată. Paradoxul trenului în care necunocuții se recunosc familiari pentru o vreme.

Mâncarea se împarte egal: ea un biscuite, el un sandwich, eu un corn, el semințe. E frumos cum lumea știe să împartă, încă.

Pașcani. Nările mi se lipesc în spatele fularului gros și pașii coboară timid pe peronul pustiu. Curaj! Informații: -Domnișoară, trenul spre Suceava a plecat acum 10 minute! – Și următorul? – Are întârziere necunoscută… Cu glas stins: – Și următorul? – La 3,30!

Îmi adun gândurile și le așez pe scaunul înghețat. Ușile gării nu știu să se închidă. Picioarele-mi tremură involuntar iar resemnarea nu se vrea acceptată. Pentru că e groaznic de frig!

Lângă mine, o domnișoară colorată, cu picioarele strânse și capul ghemuit în căciula roz, așteaptă. – Când vine următorul tren? Și următorul? Aha! Dacă vrei poți veni cu mine. Mă culege o prietenă din gară în 30 minute. O cunosc! Am fost la același liceu. Slavă Domnului!

Ora 1. Sun la ușă. Insistent. Petrică nu mă lasă să respir și latră strident. Mă transform în om de zăpadă cu fiecare secundă iar tata nu găsește cheia de la ușă să-mi deschidă. Ironic.

În cameră e vară. Mandarinul are rod, așternuturile-s în floare iar zâmbetul de regăsire e același. Plin.

Dimineață. Ochii-s mici și elanul doarme bine înfășurat în plapumă. Conștiința mă ridică din pat și mă transferă cu 10 haine în plus la METRO. Încărcător cumpărat. Universal, că e mai șmecher. Cu 6 haine-n minus și cu papucii de casă în picioare, proaspăt cadou de bun venit de la tata, cu căsuțe și ninsoare atașate pe capete, mă așez lângă sobă, cu M în brațe. Mare s-a mai făcut. Miroase a lemn și pâine și mi-e dor să nu mai plec. Pentru că bucătăria mi-e plină de amintire în jurul mesei și pe cuptorul încins, pentru că mama mă întreabă până n-o mai aud, iar M toarce leneș cu gheruțele înfipte în pantalonii mei în dungi iar eu îl alint și-l iert că e șmecher și dulce.

Acasă…

Ludovico Einuadi – Bella notte

Advertisement