Dialog cu tristeţea


– Bună… Ne vedem din nou, deşi nu te aşteptam…

– Nu îmi place când mă saluţi. Salutul poartă în sine aluzia optimismului…

– Cum vrei să încep o conversaţie cu tine altfel decât salutându-te, după atâta vreme în care ne simţeam aproape, dar nu ne vorbeam?

– Tu nu m-ai vrut niciodată de fapt… M-ai exilat clişeic, m-ai convins că nu am loc în tine, în sinele tău în care bucuria şi-a făcut loc neinvitată, musafir nepoliticos şi sufocant, exploziv şi atât de comun, de suprafaţă.

– Întotdeauna mi-ai săpat bucuria! Nu ţi-ai dorit niciodată argumentele ei, vioiciunea puerilă şi frumuseţea zâmbetului. Darul tău a fost pentru mine întotdeauna o lacrimă, iar pentru bucuria mea, de altfel parte din mine, un motiv, o umbră, o pată.

– Cum poţi să fii atât de ignorantă? Ţi-a intrat bucuria prin ochi în suflet, te-a agăţat atât de uşor încât m-am simţit nevoită să te salvez de la o viaţă de ignoranţă. Tu trebuie să cauţi şi să vezi în jur realitatea. Unde vezi tu motiv de bucurie?

– Unde?… Tu chiar nu simţi? Cum să nu te bucuri de frumuseţe, de oameni, de idei, de noutate, de cărţi şi zâmbete, de răsărit, de culori, de suflete, de copilărie? Cum poţi să vezi numai prin tine, atât de limitat, de izolat, de… umbră?

– Prea te-ai ataşat de ideea mare, de suprafaţă… Tu eşti cea care nu vede dincolo de vitrină. Te uiţi în jur şi alegi ce să simţi, unghiul tău este cel larg şi infidel. Ţi-a luat bucuria profunzimea momentului, te-a molipsit de suprafaţă… Cândva credeam că suntem prietene.

– Da, aleg! Oricine alege. Aleg bunătatea, pentru că în ea stă schimbarea în bine, aleg frumuseţea, dar niciodată doar suprafaţa. Ideile despre care îţi vorbesc sunt mari tocmai pentru că ţinta trebuie să fie sus ca schimbarea să fie posibilă.

– Schimbare? În ce? Binele nu este posibil mai mult decât răul. O idee care mă hrăneşte zilnic. Speranţa ta este de mult timp depăşită. Învaţă să trăieşti în lume! O lume în esenţă tristă, nu crezi?

– Eşuezi! Binele şi răul sunt în oameni, în definitiv. Ei au puterea de a le declanşa sau de a le opri! Ori eu am cunoscut atâţia oameni frumoşi şi buni. Renunţă la preconcepţie, iar, dacă analizezi, după cum ţi-e firea, dă o şansă binelui, pentru că e imposibil să nu vezi că există! Uite, chiar azi am văzut un necunoscut împărţindu-şi covrigul cu primul cerşetor de la metrou.

– Da, dar gândeşte-te la proporţii, gândeşte global! Tu ai văzut unul! Eu i-am văzut pe toţi ceilalţi care au trecut nepăsători mai departe.

– Tristeţe, mă dezamăgeşti! Tu, care analizezi atât de mult, până devine inutil, până ajungi la aceeaşi idee pesimistă, tu, care eşti profundă în simţire, tu nu vezi dincolo de număr! De atâtea ori e nevoie de un singur om să aducă schimbarea, de un exemplu! Gândeşte-te la profeţi! Au cucerit o lume, şi asta prin simplitate şi cuvânt, prin viaţă sfântă şi jertfă! Un om poate fi motiv de bucurie. Un om poate avea în sine potenţialul unei lumi!

– Eşti idealistă, ca de obicei! Gândeşte-te la tine atunci! Uiţi de câte ori mă chemi în singurătate? Uiţi de bradul despodobit azi cu urma mea pe buze, de sclipiciul împrăştiat pe covor şi pe obraji, pe care îl iubeai de Crăciun şi care azi ţi-a fost preţ de nostalgie şi de… mine? Uiţi de toate momentele în care bucuria te-a părăsit pentru alţi oameni însetaţi, de căderile tale, de neputinţa viselor? Ţi-am slujit atunci, în speranţa că vom redeveni prietene. Şi acum…

– Nu pot să îi fur momentelor sensul, nu pot să te alung din cădere… Ai rostul tău. Cu tine analizez amplu, disec şi mă izolez de lume. Dar învăţ! După fiecare cădere, învăţ să nu mă mai împiedic. Nu la fel! După fiecare vis neîmplinit, îmi strivesc neputinţa şi caut din nou! Îmi eşti prietenă, dar niciodată n-o să accepţi bucuria în casa mea. Pentru că o invidiezi! Îi admiri zâmbetul! Îl vrei pentru tine, dar nu lupţi să ţi-l descoperi pe al tău.

– Ştiu şi eu să zâmbesc! Dar nu o fac fără motiv. Nu îmi place machiajul lumii în zâmbet! E fals şi fără sens. Zâmbetul meu cuprinde în sine motive şi umbre, nu e gratuit, superficial. Zâmbetul meu e gând şi regret, e urmare a conştiinţei singurătăţii, a sărăciei. Zâmbesc pentru că mi s-a dat s-o fac. Dar îi dau contur printr-o lacrimă.

– Of, îmi eşti prietenă de atâta vreme. Mă doare să te văd atât de dedicată umbrei. Mi-ai cântat iubirile pierdute şi visele neîmplinite, m-ai luat de mână în faţa zidului şi a căderii, mi-ai fost aproape. Dar nu pot să nu-ţi reproşez lipsa avântului, a puterii de a-mi da curaj, a impulsului de a mă ridica. Nu pot nici să te chem. Pentru că tu nu vrei să fii cu mine decât în genunchi şi prăbuşire. Crezând că sunt ca tine, mă chemi şi mă îmbrăţişezi, dar nu-mi iubeşti speranţa, bucuria, puterea de a merge mai departe.

– Mă alungi?

– Nu! Dar îţi dau libertatea să pleci…

Pentru că Roxana m-a învăţat să vorbesc cu tristeţea…

La valse d’Amelie (Yann Tiersen)

10 thoughts on “Dialog cu tristeţea

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s