De fapt… citeşte-mă un pic


Poate şi tu te întrebi câteodată, într-un “exces de zel gramatical”, cum se scrie sau cum se vorbeşte corect… Nu trebuie să faci calcule complexe, nici să răsfoieşti cărţi vechi de gramatică, dar nici varianta de cum se aude se şi scrie nu funcţionează întotdeauna în română…

Fără niciun aer de superioritate şi fără intenţii de culpabilizare, o să încep.

Întotdeauna, când conjugi verbe în practică, gândeşte-te la infinitiv şi nu uita că se adaugă câte o terminaţie la fiecare persoană; de exemplu: “A VENI” – eu VIN, tu VII, el VINE… etc. Aşadar, când inviţi pe cineva în oraş, fă-o cu gust (asta ţine strict de şarmul tău personal) şi adaugă şi o simplă regulă gramaticală în întrebare… VII? (şi NU VI).

Şi pentru că verbul “A FI” este atât de folosit şi de foarte multe ori prost, am ajuns şi aici. Neregulat, îţi dă bătăi de cap şi îţi impune condiţii pe care nu ai răbdare să le înveţi aşa că o… laşi pe mâine. Aşadar, când dai un sfat aşteptat, cam aşa… “FII bun” (sau “Să FII bun!”), gândeşte-te la aceeaşi regulă de mai sus, adaugă terminaţia persoanei a doua singular, şi nu uita de al doilea “i”, pentru că, serios, chiar dă bine să ştii gramatică:P (variante greşite: “Fi bun”, “Să fi bun”). Scurtul “fi” se foloseşte doar când timpul verbului cere să i se ataşeze un infinitiv: “să fi făcut“, “aş fi vrut”, etc., caz în care formula lui “fi” nu se schimbă pentru nicio persoană (“eu aş fi făcut”, “tu ai fi făcut”, “noi am fi făcut”, etc.)

Alunecând de la verbe la adverbe, să schiţez câte ceva despre comparaţia DOAR – DECÂT, frumos ironizată în “Decât o revistă”. Există o regulă simplă, care se reia în toate formulările: DECÂT se foloseşte doar cu negaţie: “Nu vreau DECÂT (să te iubesc:P)” sau în comparaţii: “Sunt mai înaltă DECÂT tine (trist:P)”. În rest, de mult lepădatul DOAR îşi poate face treaba foarte bine: “Vreau DOAR să te iubesc:) (“Vreau DECÂT să te iubesc” e incorect).

Întotdeauna m-a amuzat excesul de zel în trasarea de liniuţe. Unii nu au deloc talentul ăsta, alţii îl au din plin şi, din prea multă generozitate, îl aruncă în stânga şi-n dreapta în practică. Îţi aminteşti frumoasele mesaje de nuntă atârnate la uşa blocurilor şi caselor în ziua fericitei întâmplări? Ei bine, un exemplu de “hipercorectitudine” eşuată este: “Bine a-ţi venit”. Greşeala se rezolvă cu o simplă conjugare: eu am/ tu ai/ el a (venit), noi am/ voi AŢI/ ei au venit. A-ŢI se foloseşte doar în situaţiile în care “acuzatul” e o singură persoană: “A-ţi face temele nu este…deloc uşor”.

Ştiu ce îţi mai dă bătăi de cap! Acele cuvinte despre care nu ştii dacă se lipesc unul de celălat în formulare sau sunt de sine stătătoare, pentru că au “personalitate” şi singure. Limba română, în continuă tranziţie, a cam eludat posibilitatea de a împărţi raţional posibilităţile, fapt pentru care nu există reguli stricte, ci doar de bun gust. O greşeală comună este împrietenirea lui “de” cu “fapt”, care sunt cuvinte de sine stătătoare şi nu trebuie niciodată lipite (“De fapt, mi-aş dori (şi nu defapt)”) şi a lui “un” de “pic” într-un mod haios: “umpic”. Dacă ţi-e greu să ţii minte, gândeşte-te că “pic” vine de la picătură, strop, şi că “umpic” nu are niciun sens real în formulare. În aceeaşi categorie de greşeli intră şi “o dată” şi “odată”, ambele corecte, dar greşit folosite de multe ori în comunicare. “O dată” se poate număra, nu-i aşa? Poţi să ajungi şi la două dăţi şi la trei, şi nu poţi să lipeşti “O” de “dată” la fel cum nu poţi lipi “două” de “dăţi”. “Odată” e adverb şi se foloseşte nu când numeri, ci, de obicei, când îţi aminteşti: “odată, cândva” sau când vrei să imprimi ideea de timp: “odată cu” (în acelaşi timp). În aceeaşi ordine de idei, “de” şi “asemenea” nu sunt suficient de bune prietene încât să se lipească vreodată (“De asemenea, vreau să ştii că..” – variantă greşită: “deasemenea”).

Cât despre cuvintele “care sună cum NU se scriu”, condiţionalul cere infinitiv: “a trebui” devine “ar trebui” şi nu “ar trebuii” iar “a fi” devine “ar fi” şi nu “ar fii”.

O să închei acum, nu înainte de a-ţi aminti de regula lui “pe care”:D… “Cartea PE CARE ţi-am cumpărat-o” sună oricum mai melodios decât cartea CARE ţi-am cumpărat-o, chiar dacă în cazul greşit se face economie de cuvinte.

Ştiu că sunt maniacă şi insistentă, dar să nu-ţi fie cu supărare! E spre binele tău să ŞTII cum să scrii azi…, spre bine tău gramatical:). O să-ţi ajute poate, ODATĂ!

2 thoughts on “De fapt… citeşte-mă un pic

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s