De-ale dorului…

Pentru că iarna are iz de amintire, urme de copilărie și de râsete în jurul mesei din bucătărie…

Frigul crunt de afară, simțit cum se scurge prin „ramele” niciodată suficient închise ale ferestrelor, îmi amintește de soba și cuptorul de „5 persoane de-a latul” de acasă, cu miros de fum și felii de cartofi încinși și rumeniți bine pe ambele părți, de căldura respirațiilor de copil comod pe salteaua de paie după 4 ore pierdute undeva, pe pârtie.

Urmele… urmele ghetelor în zăpadă sunt preferatele mele. Obișnuiam să le compar, după număr și forme, unele rotunde și indefinibile, unele cruciuliță și unele cu forme de desene bine trasate de oameni cu talent. Le admiram și apoi le stricam, punându-mi de fiecare dată amprenta cizmulițelor în urmele deja ninse, ca să văd cât mai trebuie să-mi crească piciorul ca să fiu și eu om… mare.

Sania noastră, folosită cu rândul, cu lemnele scoase pe jumătate din cuie, dar care aluneca atât de repede pe dealurile niciodată destul de drepte încât să nu cazi și să te rostogolești în zăpadă. Conduceam trenulețul cu talent, pe burtă, ca un „băiat-bine”, fără frică și cu ochii închiși, până ajungeam aproape de pârâul din vale înainte de care, bine ar fi fost, să ne fi oprit… eventual..

Vântul… vântul îmi era dușman de moarte în drumul de la școală spre casă. N-aveam niciun cuvânt de spus; mi se împotrivea de fiecare dată, îmi ataca obrajii, părul în care respiram până devenea una cu zăpada și ochii ascunși de lacrimi neintenționate.

Alunecușul… trasat de o mașină matinală și atât de bine cizelat de toate roțile de după. Numai bun pentru patine, dar mai mult decât binevenit de cizmele cu talpa roasă de avânt. Imaginea verișorului cățărat pentru prima dată pe patine e bine conservată: un copil chinuit, ale cărui picioare nu ascultau nici de sensul urmelor alunecoase, nici de gravitație, nici de buna intenție a picioarelor de a rămâne apropiate, spre propria lor siguranță…

Strigătele… Nu știu cum se făcea dar iarna nu aveam niciodată restricții de volum. Strigam, cântam, ne certam, urlam de durerea degetelor amorțite și apoi încălzite sub apă rece, ne chemam fără să sunăm la ușă, fără pietricele, pentru că iarna dădea volum vocilor vesele de joaca plănuită.

Mănuși… Nu existau mănuși impermeabile. Niciodată… Nu pentru copiii care nu își cunoşteau limitele în vacanța de iarnă și uitau să numere orele pe pârtie. Degetele? Murate inestetic și roșii. Mănușile? Una cu zăpada.

Pentru că iarna mă transformă în dor de casă, de imaș, de nailon cu care te înfășori pentru viteză maximă în dealul înclinat special pentru satisfacția ta la 70 de grade, de oameni veseli cu căciuli diforme și culori țipătoare, de urcușul atât de incomod al pârtiilor și de bucuria văilor cu sănii…

Iar acum? Acum m-am împrietenit cu plapuma și cu pătura în dungi extra, cu pernele colorate și cu aerul insuficient de cald din cameră dar pe care plănuiesc să-l încălzesc (cum? nu știu…), cu hanoracul mov și cu cheful de somn devreme. Pentru că nu îmi mai bate nimeni la geam ca să ies pe pârtie și pentru că sania mea a îmbătrânit și zace în atelier… fără scânduri.

Winter

Advertisement