Nevoie de spațiu: să stau singură într-o cameră mare, să ronțăi semințe uitându-mă la un film, unul ușor de digerat, pentru că e vineri seară și profunzimea nu îmi stă bine în riduri de expresie azi. Să nu mă întrebe nimeni nimic, pentru că azi nu mă mai iubesc cuvintele; să fiu eu cu mine, nevoie rară de aer nerespirat, neîmpărțit, egoist. Să citesc ce vreau, fără întreruperi, altele decât schimbarea melodiei pe youtube pentru ambianță.
Să nu fac nimic din ce nu vreau să fac și totuși să nu mă plictisesc, pentru că oricum nu cred în plictiseală. Să îmi pun căștile-protecție față de orice îmi poate distrage atenția de la cine nu vreau să fiu azi. Să fiu liberă în gânduri și în stare, să nu adorm programat la 11. 30, pentru că mâine nu trebuie să mă trezesc de dimineață.
Să cânt și să nu mă audă nimeni, pentru că nu am nevoie de întrebări la care să răspund. Să cânt mult și prost sau mult și neintenționat bine, să mă pliez perfect pe încercarea unei melodii de a-mi săpa adânc în suflet după al 30-lea repeat.
Să deschid geamul fără grija că perdeaua ar putea să cadă iar din cârlig. Să privesc afară și să nu văd nimic pentru că e întuneric, dar să mă bucur oricum; ca un bonus, să nu fumeze vecinul de dedesubt și să-mi inunde camera de arome nedorite pentru un somn târziu dar liniștit.
Să mă uit la ceas și să văd că e 2 noaptea dar să nu îmi fac griji, pentru că filmul e abia la jumătate, cartea mai are 50 de pagini până la final iar melodiei ăleia sigur îi mai trebuie un repeat.
Să fie vacanță măcar în suflet și să nu mă autoacuz că azi nu vreau pe nimeni în jur, pentru că am nevoie de gândurile mele neîntrerupte și de spațiu. Oricum de mâine iar o să vă iubesc…
Singurătate binefăcătoare, un pahar de vin roșu (cadou din Olanda pentru „bună purtare”:P), un click pe youtube, ochelarii pe nas, o carte, spațiu, aer și muzică, multă muzică…așa:
Chgabriela's Blog 
confort…intr-un timp ravneam si eu dupa el. M=a ucis incet, incet
Nu e ceva prea disponibil, intr-adevar…
si atunci…de ce-ti doresti asta ? :-??
Nu pot să-mi doresc numai ce am, deși poate asta mi-ar fi multumire sufleteasca pe termen lung:)
mda. inca o data ma conving ca e ceva in atmosfera. :)) toti facem la fel. Ne dorim mereu altceva (nu de toate orile mai bun decat ceea ce aveam)
:)) E uman… Desi niciodata nu ne dam seama ca ceea ce vrem nu e mai bun decat ce avem. Si totusi, macar asa nu stagnam. Important e sa ne dam seama la un moment dat ce ne trebuie si ce nu din ceea ce ne dorim si nu avem..
Cu totii ne dorim asta la un moment dat, pret de o zi poate chiar doua. Nu trebuie sa ne simtim vinovati pentru asta ca nu interactionam cu oamenii dragi. Ei uneori nici nu au curajul sa se izoleze atunci cand isi doresc si nu devin decat “alergici”. Noi cei care o facem ne incarcam cumva cu energie din intunericul acela pustiu si apoi avem mai multa putere SA-I ASCULTAM pe cei din jurul nostru. Doar de asta avem nevoie cu totii pana la urma… sa fim ascultati.
Se pare ca melodia de la sfarsit (pe care o ador si eu la randul meu…si se intampla sa o ascult numai iarna ) ne-a adus putina curatenie in suflet si pe strada. A nins, cel putin a spalat praful.
Nu-mi cenzurez gandurile… asta am simtit dupa ce ti-am citit mesajul.
Mare dreptate ai:). E asa frumos afaraaaaaaa! Imi fac curatenie in ganduri si in camera si pleeeec:D
Eu am atins cam o treime din confortul tau. Stau singura intr-o camera (relativ mare , suficienta) si mananc seminte . .-) Poetica atmosfera…
In anumite momente, e chiar de ajuns confortul tau:)
Mda, a nins, n-a spalat praful, s-a pus peste el. Acum a inghetat tare, cu praf cu tot. Cam asa e si in viata, cam asa e si in viata, dar unii oameni traiesc cu iluzia ca mizeria se spala. Nu se spala, mai ales nu se spala cand e prea frig in suflet si-n cap. Tot ce se intampla e ca scarba aia, mucusul ala floral din suflet se amesteca dupa o vreme cu proaspata zapada a adormitei vigilente.
Deci?
Eu inca mai cred ca se spala:) o lege a echilibrului: faci bine, scapi de rau…si invers. Raman cicatrici din ambele si te construiesc impreuna… dar totul tine de alegerea ta. Balanta se inclina dupa cum o manuiesti:)
Hm, intai le ignori si apoi interesul scade asa de tare incat uiti de ele. Pana la urma, doar un om cu adevarat urat se simte frustrat de cicatricile pe care le are: e prea superficial de moment ce se opreste asupra unor neplaceri mai mici sau mai mari.
Cat despre “balanta care se inclina dupa cum o manuiesti”, mare dreptate! sau nedreptate ;).. in viata, care nu e dreapta (e curba, de la cate funduri se aseaza direct pe ea strivind-o), in viata se intampla aidoma: castiga minciuna, ipocrizia si adesea castigatorii mai si pozeaza in figuri inocente ale unei alegorii minunate de puritate profetica, forjata dincolo de mintea cea ma imbolnavita de iubire a unui Frankenstein hiper creativ, rod al viselor neimplinite de romantici incurabili. Pe scurt: nu traim atat de drept pe cat scriem si vorbim. Mi-ar placea sa cred, dar eu insumi am facut greseli pe care nu mi le pot ierta. Si de asta nu le pot ierta nici celor care m-au determinat sa le fac: cei care au.. inclinat balanta cand. Fie ca se numesc: Tribunal, persoane dragi sau ursuleti de plus.
Pana una alta, sa ai parte de viata asa cum o portretizezi pe pacla asta efemera a gandurilor! Numai de bine si scuza-mi trecerea absolut intamplatoare, asudand de descarcari stupide de ganduri aberante.
Nu semnez pentru ca libertatea digitala imi permite acest lux.
Ca gresim, e o certitudine…. E ceva din care putem invata. Dar e gresit sa nu ierti, mai ales cand stii ca si tu ai gresit. Tocmai greseala ta ar trebui sa fie sursa iertarii. Ar trebui poate sa iti dai seama ca imperfectiunea e ceva ce ne caracterizeaza, nu ca certitudine, ci ca varianta…
Ceea ce scriem sau spunem suntem tot noi, poate putin cizelati, curatiti de mizerie sau de suprafata, dar noi.
Castiga minciuna… Da! Pana cand? Pentru ca fiecare minciuna are nevoie de inca una care s-o intareasca, la nesfarsit, pana ce, intr-un moment de slabiciune, spui adevarul, crezand ca intaresti minciuna. Mai grav e cand, de prea multa minciuna, ajungi sa crezi si tu in ea…
Da, realitatea mea e imaginatia, poate… si un motiv ar fi ca am incredere in oameni si in ceea ce sunt capabili sa fie. In fiecare dintre noi exista si bine, la fel cum exista si rau, iar balanta se inclina in functie de alegeri. Da, stiu ca cei din jur iti pot influenta caderea sau inaltarea, dar tot de tine depinde si contextul din care alegi sa faci parte. Ce nu depinde de tine, nici de ceilalti, e doar ceva cu care trebuie sa mergi mai departe… bun sau rau. Nu zic ca e nevoie de resemnare, ci de o lupta… una spre bine:)
Multumesc pentru popas. Mi-a facut placere sa citesc ce ai scris atat de bine.
O primavara minunata!