Iar scriu…


De cele mai multe ori nu știu despre ce scriu și asta mă câștigă treptat. Îmi aranjez părul după ureche, insistent, și ochelarii pe ochi, de obicei strâmb, ca să mai fie nevoie de retușuri, și tastez. Cu tot regretul, am renunțat de mult timp la stilou, pentru că e greu, pentru că lasă pete în mânuirea mea neglijentă, pentru că nu ține pasul ideilor mele. Nu sunt așezate schematic în gând, nu mă ajută proiectându-se cronologic în ordinea în care ar trebui să decurgă un subiect normal, nu au început, corp și încheiere, curg anapoda și îmi inundă mintea, iar eu aleg „aiurea” pentru că nu am răbdare.

Defect major: îmi doresc mult deodată și de obicei cad de sus, pentru că doar îmi spun că îmi iau precauții și că planific, dar nu o fac niciodată cum trebuie. Învăț din greșeli dar îmi iau avânt de fiecare dată când mi se pare că… și cred că… și îmi imaginez că… Știu că nu e bine dar mi-e rău fără asta oricum. Fără răbdare, scrisul e ca-n viață: îl găsesc acolo, rapid, plăcere puerilă și neplanificată, din care mă revăd curățată de coaja nepoftită a sufletului, particule adunate de negativisme și pesimism, întreagă, pentru încă puțin timp. Autoterapie neprogramată dar atât de necesară…

Scriu despre vreme, deși pretext clasic de discuție în tren cu necunoscuții, despre oameni, deși există dintotdeauna și sunt analizați sistematic și similar de atâta amar de timp, despre mine și despre „noi”-ul imaginat, despre iubire, prea mult filtrată de lentilele mele antireflex cu protecție de calculator, despre copilărie, pentru că n-o să-mi sting niciodată dorul de cine-am fost, despre nimic, despre nu și da și poate, despre ziduri și obstacole, despre cum aș vrea… și cum este, despre Dumnezeu simțit în măduva sufletului dar niciodată prea evident în cuvinte, despre tot ce pot, pentru că gândurile curg și sunt multe și rele… și rar bune.
Read More »