The Shawshank Redemption


Speranța… Știm că ne hrănește de cele mai multe ori iluziile, că ne dă impulsuri spre mai mult, că ne mobilizează înspre ceva, că ne dă sens unui drum neînceput sau din ce în ce mai greu de parcurs. V-ați gândit vreodată de câte ori renunțăm la un vis la sfârșit de drum, când provocarea devine mai mare iar sufletul deodată neîncăpător pentru o nouă încercare, de câte ori cădem pentru că nu avem curaj pentru mai multul pe care oricum ni-l doream dintotdeauna? Deși sinonime prin ceea ce implică, umanitatea și speranța sunt de multe ori opuse prin acțiune; uman, ne dorim și sperăm mai mult dar umanitatea ne oprește din a face ceva în acest sens, pentru că, la fel de uman, renunțăm în fața provocării, din teamă, teamă de ceva ce poate va fi, poate nu va fi…

The Shawshank Redemption: o lecție despre speranța – paroxism. E atât de ușor să creezi iluzii când timpul o permite. Fiecare condamnat din închisoarea „îngerilor” le servește din plin. Coexistentă: iluzia libertății, aproape imposibilă în practică, dar atât de palpabilă în imaginație. Ceea ce diferențiază condamnații nu e absența sau existența iluziei, a speranței sau a imaginației, ci curajul… Ce înseamnă să ieși din rând: condamnare sau idolatrizare, izolare în afara grupului sau proiectarea unui erou, a unui exemplu de urmat. Ce devine Andy? Inițial în afara „rândului” prin propria decizie de a se izola în sine însuși, câștigă oameni prin spirit, prin prezența plină de sens, prin inteligență și compasiune.

De la berea pe care nu o gustă, când o câștigă în schimbul unor servicii de „bancher” în favoarea mai marilor închisorii, dar pe care o savurează din privirile colegilor săi de muncă, până la muzica pe care o împărtășește închisorii pentru a crea chiar numai pentru câteva minute iluzia libertății pentru oamenii zidurilor, acțiunile sale sunt mai mult pentru ceilalți decât pentru sine. Se câștigă pe sine, câștigându-i pe ceilalți, își amintește că poate fi stăpân pe acțiunile și gândurile sale, reușind să-i ajute pe cei din jur, rămâne uman chiar și în răceala închisorii.

Get busy living or get busy dying. În sufletul său fără vină pentru o crimă pentru care este acuzat pe nedrept, în preajma unor oameni „nevinovați” prin definiție, pentru că așa le place lor să creadă (Don’t you know? No one’s guilty in here), Andy nu înnebunește, nu-și face din propriul lui adevăr un scut pentru a lupta cu adevărul celorlalți, dar nici nu își pierde identitatea. Rămâne liber în limitele care îi sunt permise: își sculptează propriile piese de șah, își desfătează privirea cu frumusețea actrițelor proiecte pe afișe, îl învață pe Tommy să-și cultive inteligența de la alfabet, strânge fonduri pentru biblioteca închisorii și nu-și pierde speranța că sensul vieții lui există și în afara zidurilor.

Evadarea nu este decât urmarea evidentă a acțiunii filmului. Pentru Andy, speranța nu este sursă de pericol, nici de potențială nebunie, pentru el speranța slujește ideii de „get busy living”; dacă închisoarea nu permite ideea de a grația un om acuzat pe nedrept, Andy devine propriul lui pion în jocul eliberării. Și asta îl salvează!

Și ce îmi rămâne în minte după un film genial pe care îl văd a cincea oară? Deși ocupat cu demascarea șefilor de închisoare și cu propria evadare, omul n-a uitat să-și lustruiască pantofii…

2 thoughts on “The Shawshank Redemption

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s