Familiaritate

Nu există
„N-am”,
Există „nu cred.
În ochiul stâng
Îmi țin amintirile:
Buzele care m-au construit
În cuvinte
Și sărut,
Mâinile care mi-au ținut
Degetele
În palmă,
Urechile care m-au ascultat
Când tăceam.
În ochiul drept
Îmi țin sufletele
Bune:
Privirea de dimineață
De zahăr brun cu cafea,
Zâmbetele repetând
Povești trăite sublim,
În simplitate,
Sufletele care mai cresc
Lângă mine.
Nu există „n-am”
Decât în afara
Familiei.

În freză

Iar e seară, iar râdem.

Curge un accent savuros peste povești. Subiectul serii: tunsori,… pentru că de coafat nu poate fi vorba decât de la un anumit nivel.

Râdem de buclele ei. Pentru că nu există. În tentative artistico-muncitorești, o domnișoară-bine încearcă un puzzle din pletele ei grele, cu fixativ și spumă, pentru că e preț de civilă. Fidele obiceiului, după jumătate de oră atentă la detalii, buclele cad, înfrânte.

El: cum să-mi fac părul? Ca acum, sau ca data trecută?

Ea: tu chiar vezi vreo diferență?

El: ăăăăă… (vădit impresionat de neglijența observativă a ei) DAAAA!

Alt el: să vezi „la mine”! 3 dungi pe-o parte, doar pe una, înainte de nuntă cu o săptămână!!!

– Ai înnebunit? Peste o săptămână mă însooooor! (furie și gesturi excesive)
– Păi nu, că dungile simbolizează „trecerea”, „transformarea”…
– Mi-ai făcut dungi în cap! Tu-nțelegi că am nuntă??

Același alt el, vădit contrariat de arta post-modernă, cu tentă de castron, de la ultima tunsoare, poartă căciulă, una cu urechi, pentru că alta n-are în preajmă, până „arta” își minimizează efectele evidente.

Râdem, pentru că și eu am o poveste. Când mama e stângace și fata ei n-are breton, se poate rezolva unul pe diagonală, din retușuri, până rămâne-n frunte o periuță atractivă, cu efecte ușor sinucigașe. A se purta căciulă, în toiul verii, pentru că „cine știe cine mai trece prin fața casei și te vede”.

Sfârșit.

Să ne întoarcem la „frezele” noastre!

“Să vă fie viața plină”

Ochi somnoroși, bătând din pleoape, inegal. Pași îmblăniți scârțâind în zăpadă și fularul bine strâns după gât.

Cântec: lent, rapid, tare, încet, împărțit pe genuri și subtanță. Un Moș Crăciun ascuns după o barbă de câlți suferindă.

Poezii stâlcite de copii emoționați, fără aer la fiecare strofă.

La mulți ani, tată!

Dialog armonios:
– Mă mai iubești?
– Mâine!…

Oameni calzi, comuni în accent și trăire, colind frumos și nou, râsete în întâlnire, drum.

Revederi dragi, dor și speranță, cât cuprinde.

Încă e Crăciun la noi. Încă mai e viață. Încă mai e sens.

Crăciun autentic și emoție! Să vă fie sfârșitul de an început de bucurie!

Crăciun personal

Seară.
Se-alintă arome de iarnă
‘n cămară.
Se-agită socata-n pahare
Și-o față iubită de mamă
Își prinde baticul sub barbă
Zâmbind.

S-a schimbat ora

S-a schimbat ora. Mă trezesc cu somnul în gene și cântând. Îmi strivesc dorul în revederi și frigul într-o eșarfă turcoaz, că e toamnă târzie.

Bogăție

Aer cu miros de Suceavă și trandafiri roșii înghețați, de mandarin înfructat și de chiftele abia prăjite, 300. „Împachetare” în haine neștiute, largi, fără găici pentru curele, inestetic adoptat haios în șlapi de țară, comozi și colorați, și drumul Scufiței la „vale”, rostogolindu-se într-o geacă de două ori mai mare, pentru că bunica așteaptă.

Miercurea fără cuvinte

Miercuri ne delectăm în tăcere…
Alain Laboile în fotografie…

Hai acasă!

Mi-a ieșit o minune în cale. Avea acoperiș de draniță și gust de vișine coapte în vârf de crenguțe firave, acre și dulci. În jur răspândea parfum de trandafiri roșii, albi și galbeni, iar din îmbrățișare i-am auzit vocea mamei, în zâmbet: „Ai ajuns?”.

Paști Luminoase

Azi să vorbim mai puțin și să simțim mai mult… Paști luminoase, cu bucurii și oameni frumoși în jur!

Să vă fie cerul senin!

Muză cu minus

Seară absentă… Muza își lustruiește balerinii de primăvară și trântește ușa de la intrare zgomotos, cu zâmbetul libertății pe buze, lăsând pași de neputință în urmă, greoi.

O acuz! Îi adun toate defectele grămadă și i le pun în cale, nesuferit… Insist pe superficialitatea responsabilității pe care pretinde că și-o asumă de fiecare dată când nu face decât să șlefuiască pretexte ieftine, să-și încalțe balerinii verzi de primăvară și să plece, oricând…

Când îi întorc spatele și refuz să-i vorbesc, își întinde brațele spre mine, senin, ca un copil vinovat care își încearcă scăparea în ochii mari și triști. Întotdeauna târziu, când bate ceasul de noapte a somn, când ideile se vor adormite în pernă, când picioarele își dezmorțesc greutatea întinse sub plapumă, mă cuprinde cu mâinile calde și îmi șoptește…