Când nu-i dai miaună. Se uită verde la tine, cu mustăţile întinse, până îi dai. După ce-şi termină masa de dimineaţă, prânz şi seară în acelaşi timp, uită că i-ai dat şi ritualul începe din nou, pentru că merge.

Când nu ştii să te joci îţi reproşează: ce, mă, tu n-ai fost copil? Te tratează cu spatele şi dă nervos din coadă, pentru că are şi pentru că ştie că e semn de reproş. Îl iei în braţe şi îi trece… că e şi el mic, deşi se apără contra frigului cu vreo 4 kilograme în plus de la ultima întâlnire.

Îi place să stea cerc şi să se întindă. Ştie că e de-a dreptul adorabil când face asta, aşa că o face: nu pentru tine, pentru mâncare.

Priorităţile fiecărei zile: mâncarea, pisicile şi iar mâncarea. Iar tu eşti pe locul 3, dacă eşti cuminte şi îi dai…

Prieten din copilărie îi este Petrică, frumos cadou de vecin cumsecade, ghem de energie şi bună dispoziţie. Concurent al lui M în blană şi drăgălăşenie, ştie că e frumos dar nu-i plac deloc codiţele în vârful capului, deşi noi credem că-i stă tare bine când nu-i vine păru-n ochi.

Ca un cosaş care cântă fără pauze, etalându-şi talentul de vară bine cunoscut (pentru că trebuie să ştiţi că de fapt cosaşul e cel care cântă în mod continuu şi fără motiv (“stridulaţie indiferentă”) şi nu greierele, care nu face serenade decât în perioada de înmulţire), Petrică îşi respectă vocea şi nu uită niciodată de vocalizele matinale, de prânz, de seară şi nocturne. Latră la oameni (de obicei de bucurie), la alţi câini, pentru că darul trebuie împărţit cu confraţii, şi la M, pentru că îi este prieten şi are chef de joacă.

Mănâncă mult: e cerşetor şi e simpatic şi nu poţi să nu-i dai când cere. Dar… are corp de căţel dus la sală: nu uită să-şi facă runda de alergat prin grădinile altora zilnic; mereu în căutare de ceva nou şi de informaţie, explorează cu zel curţi şi posibilităţi de prietenii pe termen lung cu “domnişoarele” căţeluşe.

Spre deosebire de M, tu îi eşti prioritatea. Nu te-ar da nici pe joacă, nici pe bani, că oricum nu poate decât să-i ronţăie. Mâncarea îţi poate fi concurent pe locul 1, dacă e bine aleasă, deşi Petrică nu e pretenţios, pentru că te iubeşte.

Frumoşi şi veseli, fără griji în lume, ei sunt alte două motive pentru care Suceava e acasă şi dorul e profund. Şi nu-mi doresc azi decât un M imobilizându-mi mâna stângă când îmi beau cafeaua de dimineaţă, şi un Petrică nelăsându-mă să-l mângâi pentru că sare şi latră non-stop de bucurie că mă vede. Naturali, frumoşi, sinceri şi ai mei!

Frigul crunt de afară, simțit cum se scurge prin „ramele” niciodată suficient închise ale ferestrelor, îmi amintește de soba și cuptorul de „5 persoane de-a latul” de acasă, cu miros de fum și felii de cartofi încinși și rumeniți bine pe ambele părți, de căldura respirațiilor de copil comod pe salteaua de paie după 4 ore pierdute undeva, pe pârtie.

Urmele… urmele ghetelor în zăpadă sunt preferatele mele. Obișnuiam să le compar, după număr și forme, unele rotunde și indefinibile, unele cruciuliță și unele cu forme de desene bine trasate de oameni cu talent. Le admiram și apoi le stricam, punându-mi de fiecare dată amprenta cizmulițelor în urmele deja ninse, ca să văd cât mai trebuie să-mi crească piciorul ca să fiu și eu om… mare.

Sania noastră, folosită cu rândul, cu lemnele scoase pe jumătate din cuie, dar care aluneca atât de repede pe dealurile niciodată destul de drepte încât să nu cazi și să te rostogolești în zăpadă. Conduceam trenulețul cu talent, pe burtă, ca un „băiat-bine”, fără frică și cu ochii închiși, până ajungeam aproape de pârâul din vale înainte de care, bine ar fi fost, să ne fi oprit… eventual..

Vântul… vântul îmi era dușman de moarte în drumul de la școală spre casă. N-aveam niciun cuvânt de spus; mi se împotrivea de fiecare dată, îmi ataca obrajii, părul în care respiram până devenea una cu zăpada și ochii ascunși de lacrimi neintenționate.

Alunecușul… trasat de o mașină matinală și atât de bine cizelat de toate roțile de după. Numai bun pentru patine, dar mai mult decât binevenit de cizmele cu talpa roasă de avânt. Imaginea verișorului cățărat pentru prima dată pe patine e bine conservată: un copil chinuit, ale cărui picioare nu ascultau nici de sensul urmelor alunecoase, nici de gravitație, nici de buna intenție a picioarelor de a rămâne apropiate, spre propria lor siguranță…

Strigătele… Nu știu cum se făcea dar iarna nu aveam niciodată restricții de volum. Strigam, cântam, ne certam, urlam de durerea degetelor amorțite și apoi încălzite sub apă rece, ne chemam fără să sunăm la ușă, fără pietricele, pentru că iarna dădea volum vocilor vesele de joaca plănuită.

Mănuși… Nu existau mănuși impermeabile. Niciodată… Nu pentru copiii care nu își cunoşteau limitele în vacanța de iarnă și uitau să numere orele pe pârtie. Degetele? Murate inestetic și roșii. Mănușile? Una cu zăpada.

Pentru că iarna mă transformă în dor de casă, de imaș, de nailon cu care te înfășori pentru viteză maximă în dealul înclinat special pentru satisfacția ta la 70 de grade, de oameni veseli cu căciuli diforme și culori țipătoare, de urcușul atât de incomod al pârtiilor și de bucuria văilor cu sănii…

Iar acum? Acum m-am împrietenit cu plapuma și cu pătura în dungi extra, cu pernele colorate și cu aerul insuficient de cald din cameră dar pe care plănuiesc să-l încălzesc (cum? nu știu…), cu hanoracul mov și cu cheful de somn devreme. Pentru că nu îmi mai bate nimeni la geam ca să ies pe pârtie și pentru că sania mea a îmbătrânit și zace în atelier… fără scânduri.

Winter

Ninge fără răgaz de o noapte și o zi! Ninge cum ne cântă nenea Tudor „în 3 dimensiuni”, cu forme multe, mărunt, cu zăpadă pufoasă lipicioasă numai bună de cizelat în oameni de zăpadă. Ninge cu miros de iarnă adorat, curat, simțit prin cele 2 nivele de fular rotite în jurul gâtului, ca să putem și respira.

- Nu, nu-mi place iarna, zise… – Nu, pentru că din 2 în 2 pași calc în câte o baltă și sunt nevoită să-mi pun ghetuțele la uscat după fiecare ieșire. Și totuși… n-a ratat bulgăreala din drumul spre magazin! A savurat-o din plin, cu râsete cu specific de iarnă și căciula plină de zăpadă, cu degetele degerate de frig și pașii împiedicați în cărările pe care oricum nu le mai vedeam pentru că ochii trebuia să stea „musai” închiși ca să nu plângă de la vânt. Unul aprig, „nenorocitul”!

Iarnă! Iarnă din aia proaspătă, recunoscută de copilul cu sania în spate și țurțuri în păr. Iarnă cum era odată, când nu mergeam la școală decât după ce tata făcea cărări și tunele de dimineață. Frig simțit în oase, strecurându-se prin pantaloni și geacă până la piele, cu zăpadă scursă din bulgăre, aruncat cu țintă spre căciulă, pe spatele cald, în strigăte de „las’ că te prind eu”. Răzbunare copilărească, așteptată cu bulgări de rezervă într-o mână și cu pâinea protejată-n punga de hârtie în cealaltă, pentru că mai tre’ să și mâncăm la prânz.

Zăpadă care nu se mai termină! Se întinde… de pe mașini pe case, de pe case pe blocuri și pe străzi, se proptește nepoftită pe căciulile permeabile, pe păr și gene! Alb, unul pur și pătrunzător, un alb de la care te dor ochii abia treziți din amorțeala de dimineață. Zăpadă poate nu de mulți așteptată, una perfectă pentru îngerași, cazemate și oameni de zăpadă. Una care adoptă lupte de copii și alunecări împiedicate, una care se vrea purtată de viscole, simțită și recunoscută.

Iarnă de-o zi și o noapte, profundă și frumoasă. Una care amintește de Crăciun și de portocalele savurate la căldură, privind pe geam la ce e afară și nu se mai termină. Te mai plângi mult? E doar zăpadă, alungată cu mătura de pe cizmulițe, și apă rece în cizmele proptite de calorifer. Zăpadă… și bucurie de copil lăsat să alerge și să urle de după fular și căciula bine trasă pe urechi că …totuși e ger!

Vivaldi- Winter

Te-am privit mult, atât cât să-ți cunosc întregul de departe, frumos, calm, acolo mereu, înălțat, niciodată suficient de aproape cât să mă molipsesc de frumusețea pe care ți-o imaginam sau să devin conștientă de ceea ce de fapt era „neputința” ta de a da rod propriei tale idei de perfecțiune, nu în alții, pentru că n-ai fi vrut…

Căutându-te, ca de obicei, în rondul meu de seară, în care sufletul înăbușă gândul rațiunii și se avântă spre tine, deodată nu te-am mai găsit. Te-ai evaporat ca un gând fugitiv, neluat în seamă pentru că n-a avut timp să prindă rădăcini. Treptat, în conștiența din ce în ce mai clară a orelor rare de luciditate, am început să cred că nici n-ai existat vreodată, că te-am născut eu din dorință de sens și ideal și că tot eu ți-am dorit sfârșitul, pentru că oricum n-am fost niciodată în stare să te-ating.

Iar acum…, acum când în locul seninătății tale s-a înălțat un zid, unul rece, pe care au avut timp să crească mușchi și rădăcini de copaci fără rod, acum aș avea curaj să mă apropii mai mult de tine, dacă ai fi… Te-aș strânge în brațe fără să-ți rănesc perfecțiunea, te-aș hrăni cu îmbrățișare și cuvinte simple, dar care să vorbească despre tine, deodată cu suflet. Te-aș curăța de atotsuficiență și ți-aș da puțin dor și sete de umanitate, una sensibilă dar atât de necesară frumuseții tale până acum opace.

Poate, în prea-multul suficienței cu care te-ai hrănit fără ajutor, teoretic și inuman, ai plecat mai sus, într-un loc în care ochii mei umili nu pot ajunge, și mă privești superior, râzând. Pentru că, după atâta timp pe care ți l-am dedicat cu tot sufletul dar fără curaj, știai că nu pot să te trăiesc, ci că, doar când vei avea chef să te joci, vis crud, poate mă vei trăi tu…pe mine.

„In time”… Știi ce înseamnă, pentru că nu o dată ți s-a atras atenția că n-ai ajuns la timp undeva. Ți-ai cerut scuze și ai râs, pentru că a fost o greșeală minoră, pe care nu ai de gând să o repeți, pentru că orgoliul tău de om punctual nu te lasă.
Dar mai mult decât a-ți calcula orgoliul în timp și în imensitatea minutelor care crezi că ți-au rămas, pentru că nimeni nu te-a convins că mâine poate nu vei mai fi, „In time” e exemplul perfect de viață măsurată strict de secundarul unui ceas pe care îl porți la mână cu sau fără voia ta, al unui ceas crud, care îți dă conștiența timpului pe care îl mai ai și îți anulează surpriza. Timpul nu mai este al tău sau al meu, fiecare are șansa egală de a-l tranzacționa, de a-l risipi, de a-l înmulți sau anula. Timpul este interșanjabil: îl oferi cu dărnicie sau îl furi, ca un bun, ca depozitul unei bănci, ca ceva palpabil, cunoscut și digerat.

Sărăcia este lipsa timpului. Cam mult adevăr în subiectul unui film care se vrea inovație și SF, un film de altfel comun ca realizare, dar mai mult decât ingenios ca idee. Ce faci când știi că mai ai exact 4 ore de viață, ore pe care cumva trebuie să le înmulțești în efortul nemuririi? Ce e sigur e că: „you don’t usually sleep in”… Alergi, pentru că săracii sunt singurii care mai aleargă… Ironic cum unii pot fi conștienți de valoarea timpului și cum unii nu, cum cineva își pune întrebări despre ce și cum e în lume când vede urmele vieții în ridurile de pe frunte și cum unii trăiesc pur și simplu așteptând finalul, în pretextul că: oricum vine și nu mai poți face nimic.

Banii nu mai există. Ne scurgem din vene câte 1 minut pentru fiecare apel de la o cabină de telefonie publică și luni întregi pentru o vacanță de doar 5 zile, una de lux. Ne dăm 5 ani de viață pe 10, crezând că vom avea timp să recuperăm. Ne mândrim cu mia de ani pe care o purtăm în cifrele magice imprimate pe mâna stângă, pentru ca peste 10 minute, în amenințarea unui pistol, să ne topim în fața ideii morții de peste cele 30 minute care ni s-au lăsat după furtul celor o mie. „In time for what?” În timp pentru propria viață – cam asta e ideea filmului.

Deși obiectiv măsurat de minutarul despărțit în secunde egale, timpul este paradoxal subiectiv. Trece greu când aștepți și repede când vrei să mai fie. Se măsoară în intenții, de a trăi (I wouldn’t waste it) sau de a renunța (I’ve had enough), pentru că poți muri mai repede decât îți spune ceasul…

Next time, be IN TIME, if you can’t be „on time” too!

Să nu fac nimic din ce nu vreau să fac și totuși să nu mă plictisesc, pentru că oricum nu cred în plictiseală. Să îmi pun căștile-protecție față de orice îmi poate distrage atenția de la cine nu vreau să fiu azi. Să fiu liberă în gânduri și în stare, să nu adorm programat la 11. 30, pentru că mâine nu trebuie să mă trezesc de dimineață.

Să cânt și să nu mă audă nimeni, pentru că nu am nevoie de întrebări la care să răspund. Să cânt mult și prost sau mult și neintenționat bine, să mă pliez perfect pe încercarea unei melodii de a-mi săpa adânc în suflet după al 30-lea repeat.

Să deschid geamul fără grija că perdeaua ar putea să cadă iar din cârlig. Să privesc afară și să nu văd nimic pentru că e întuneric, dar să mă bucur oricum; ca un bonus, să nu fumeze vecinul de dedesubt și să-mi inunde camera de arome nedorite pentru un somn târziu dar liniștit.

Să mă uit la ceas și să văd că e 2 noaptea dar să nu îmi fac griji, pentru că filmul e abia la jumătate, cartea mai are 50 de pagini până la final iar melodiei ăleia sigur îi mai trebuie un repeat.

Să fie vacanță măcar în suflet și să nu mă autoacuz că azi nu vreau pe nimeni în jur, pentru că am nevoie de gândurile mele neîntrerupte și de spațiu. Oricum de mâine iar o să vă iubesc…

Singurătate binefăcătoare, un pahar de vin roșu (cadou din Olanda pentru „bună purtare”:P), un clik pe youtube, ochelarii pe nas, o carte, spațiu, aer și muzică, multă muzică…așa:

Ludovico Einuadi Nuvole Bianche

Defect major: îmi doresc mult deodată și de obicei cad de sus, pentru că doar îmi spun că îmi iau precauții și că planific, dar nu o fac niciodată cum trebuie. Învăț din greșeli dar îmi iau avânt de fiecare dată când mi se pare că… și cred că… și îmi imaginez că… Știu că nu e bine dar mi-e rău fără asta oricum. Fără răbdare, scrisul e ca-n viață: îl găsesc acolo, rapid, plăcere puerilă și neplanificată, din care mă revăd curățată de coaja nepoftită a sufletului, particule adunate de negativisme și pesimism, întreagă, pentru încă puțin timp. Autoterapie neprogramată dar atât de necesară…

Scriu despre vreme, deși pretext clasic de discuție în tren cu necunoscuții, despre oameni, deși există din totdeauna și sunt analizați sistematic și similar de atâta amar de timp, despre mine și despre „noi”-ul imaginat, despre iubire, prea mult filtrată de lentilele mele antireflex cu protecție de calculator, despre copilărie, pentru că n-o să-mi sting niciodată dorul de cine-am fost, despre nimic, despre nu și da și poate, despre ziduri și obstacole, despre cum aș vrea… și cum este, despre Dumnezeu simțit în măduva sufletului dar niciodată prea evident în cuvinte, despre tot ce pot, pentru că gândurile curg și sunt multe și rele… și rar bune.

Nu știu este pretextul comun a tot ce scriu, chiar dacă poate e dezamăgitor… În afara sentimentului egoist că mă ajută, chiar nu știu. Nu știu de ce azi și nu mâine, de ce simt că îmi îngheață sufletul când îl dezvelesc în cuvinte, de ce pot să scriu despre ceva mai mult decât despre altceva, de ce prefer asta și nu alta, de ce „tot”. Și, deși de cele mai multe ori NU ȘTIU, mă descopăr la fiecare pas, recitind ceva ce „nu știu” de unde a venit sau scriind altceva ce „nu știu” dacă mâine va mai însemna ce este azi. Iubesc neprevăzutul scrisului! Mă descompune în părți mici, deși nu am răbdare, și mă reface cu fiecare vorbă.

Scriu. Ca azi. Despre nimic important și nimic contextualizat. Fără să șterg mai mult decât atunci când mănânc o literă ca să o rescriu la mijlocul cuvântului, fără să refac, pentru că oricum ideile sunt iremediabil zăpăcite. Dar cu fiecare literă, mă văd pronunțând în minte fraze și paragrafe, ca și cum chiar vocea mea le-ar fi născut. În minte, lucrez la intonație și la flexibilitatea tonului, înalt sau jos, încet sau puternic, ca atunci când citești în fața clasei și ceilalți trebuie să înțeleagă…

Scriu… și nu renunț… pentru că poate, mai târziu, o să-mi fiu mie însămi motiv de râs sau de nostalgie, de regăsire sau alienare, sau poate o să-mi devin punct de plecare spre ceva ideal mai bun!

În șușotit de noapte bună, să ascultați: Somebody that I used to know

Nu existau dubii când îți doreai ceva, mergeai înainte și sperai să fie bine. Și asta îmi plăcea enorm la tine, chiar dacă eu, din teamă, poate nu te-aș fi urmat. Exemplu de energie, viața ta era o fugă: întâlneai oameni și îi iubeai repede, fără compromis, te jucai, decideai, munceai și culegeai din viață exemplele bune.

O întâlnire fericită, o clipă de profunzime și viața ta s-a înmulțit cu doi. Ai iubit repede și mult și te-ai trezit deodată mireasă, una superbă, pentru că nimeni nu putea rezista zâmbetului tău oricum, d-apoi îmbrăcată în „prințesă”. Și apoi… minunea pe care ți-o doreai a devenit realitate: mamă, ți-ai legănat în brațe viața mult dorită, mai fericită decât oricând înainte.

Ieri ai fi împlinit încă un an, frumoaso cu ochi mari și zâmbet de copil. Nu te-am uitat iar „La mulți ani”-ul pe care ți l-aș fi spus bucuroasă să-ți aud vocea veselă și caldă, ți-l scriu în veșnicie. Mi-e dor de tine, draga mea!

Extravertită, o să îmi hrănesc dependența cu clikuri și cu likeuri până n-o să mă mai iei în seamă. Comentariile mele vor fi mai tot timpul de prisos iar dacă până acum mă admirai, de când îți vizitez casa și îți fur din „personalitate”, o să începi să mă eviți sau o să-mi răspunzi pasiv întrebărilor. Iar eu o să am ultimul cuvânt, nu pentru că aș câștiga, ci pentru că n-o să mai vrei să îmi răspunzi după al zecelea reply.

O să-mi împart și eu, cu generozitate, din credințe și păreri iar wall-ul meu o să cânte mai tot timpul câte o melodie, pentru că nu pot să mă abțin să nu ți-o dedic și ție. Asta o să te mai liniștească un pic și o să gândești pentru o perioadă că totuși „e fată bună, că e darnică”. Dar o să regreți, pentru că după like-ul tău desenat frumos sub melodia mea o să-ți răsplătesc bunăvoința cu mai multe gesturi de generozitate: like-uri, comentarii, păreri, nesfârșite păreri, enervante și redundante. Pentru că dependența de facebook se hrănește cu oameni și cu ceea ce oamenii împart.

Îmi voi zice că nu fac nimic greșit în socializarea forțată pe care ți-o propun. Dar tu o să regreți. Poate o să îmi doresc chiar să fim prieteni, chiar dacă nu te știu atât de bine în realitate. Așa că… nu mă adăuga pe facebook! Pentru că vorbesc mult, râd, explorez, sâcâi și enervez… prin generozitate.

PS: Dacă facebookul ar fi viață, am înțelege? http://www.youtube.com/watch?v=aDycZH0CA4I